Despre frumuseţea şi riscurile libertăţii

„Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32)

Acum peste 20 de ani, tinerii din decembrie 1989 au strigat: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Părintele Constantin Galeriu observa că în nici o altă revoluţie europeană importantă nu s-au rostit asemenea cuvinte care mărturisesc, într-un duh creştin, despre jertfa ce duce la adevărata libertate.

De peste 20 de ani, noile generaţii din România au în faţă frumuseţea unei libertăţi care nu exista în perioada comunistă şi care a fost obţinută prin sângele eroilor-martiri. Pe de altă parte însă, tinerii se lovesc şi de uriaşele riscuri care apar atunci când se confundă libertatea cu libertinajul. În ultimul timp tot mai mulţi români se întreabă dacă nu există pericolul să ne pierdem din nou libertatea exterioară, ca o pedeapsă îngăduită de Dumnezeu pentru propriile noastre păcate, pentru întrebuinţarea greşită a libertăţii.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte problema libertăţii, Dumnezeu are o pedagogie aparte cu popoarele drept-slăvitoare, ca unele care au primit nepreţuitul talant al adevăratei credinţe. În anumite intervale istorice neamurile ortodoxe sunt lăsate în libertate pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu şi pentru a depune o mărturie vie a propriei lor moşteniri spirituale. Când acestea se abat prea mult de la o asemenea chemare, atunci Dumnezeu îngăduie să apară constrângerile exterioare ce nu sunt altceva decât o continuare firească a răului pe care l-au ales drept-credincioşii creştini în deplină libertate. Ne spun Părinţii filocalici: „Dacă nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni VI, 18)”.

Este uşor să verificăm aceste învăţăminte în zbuciumatul secol XX românesc, precum şi în zilele noastre. Nu a fost oare venirea comunismului o pedeapsă binemeritată de noi? Câţi dintre români – mai ales dintre cei cu funcţii de răspundere – au fost recunoscători Tatălui ceresc pentru anii interbelici de libertate, trăiţi în graniţele fireşti ale României?

Uitându-ne la ceea ce se întâmplă astăzi în ţară, ne putem întreba: tot acest povârniş pe care alunecă acum România, nu a apărut datorită împietririi noastre sufleteşti şi a îndepărtării de la calea mântuirii? Este nevoie să mai amintim că în anii 1990-1992 am fost prima ţară în lume la avorturi? Este nevoie să mai vorbim de milioanele de pruncucideri care au avut loc în continuare în România, după 1992? Mulţi români nu vor să vorbească despre asemenea probleme delicate. Însă nu ne ajută cu nimic să ne îngropăm capul în nisip şi să ne facem că nu vedem că o altă Românie a fost practic îngropată de către români, după Revoluţie.

Unde este pocăinţa noastră pentru uciderea a peste 15 milioane de prunci nevinovaţi? Dacă ar exista o astfel de pocăinţă s-ar vedea în primul rând prin faptul că românii ar lăsa mai mulţi copii să se nască. Dimpotrivă însă, naşterile în România sunt într-o continuă scădere după 1990. Mai mult decât atât, ca un semnal în plus de alarmă, România a ajuns prima ţară din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă.

Dacă ar exista o pocăinţă, atunci majoritatea tinerilor ar lua în serios creştinismul şi s-ar spovedi.

Dacă ar exista pocăinţă, atunci s-ar înfiinţa mai multe centre ortodoxe pentru copiii abandonaţi şi ele ar fi asaltate de mulţimea ajutoarelor din partea instituţiilor statului, a diverselor fundaţii umanitare şi a persoanelor particulare. Să nu uităm că aceste centre acţionează nu numai pentru o simplă recuperare socială a copiilor nedoriţi, ci încearcă şi o integrare a acestora în comunitatea Bisericii.

Dacă ar exista o pocăinţă, s-ar vedea de asemenea şi prin eforturile legislative de ocrotire a vieţii de familie şi de stopare a pornografiei. Atâta timp cât nu există semnele pocăinţei, să nu ne mirăm când ne vom pierde treptat tot mai multe drepturi. Ni le-am refuzat singuri atunci când ne-am întors cu faţa de la Dumnezeu,Care aşteaptă mai întâi îndreptarea noastră, după care va urma şi îndreptarea ţării. Tinerii trebuie să fie atenţi la învăţămintele istoriei: neamurile ortodoxe care nu vor să se nevoiască pentru libertatea întru Hristos, sunt sortite sclaviei. Când însă tinerii aleg să vieţuiască după libertatea harică, atunci ei devin mărturisitori ai învierii neamului lor.

Am putea spune, parafrazându-l pe unul dintre personajele lui Dostoievski, că fiecare este vinovat pentru starea jalnică în care se află acum România. Suntem vinovaţi măcar şi pentru faptul că nu ne-am rugat îndeajuns pentru neamul românesc şi ţara noastră. Atotputernice, Împărate Ceresc, ajută-ne să ajungem la liman, căci ştim că ceea ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor români, ajută-ne pe cât mai mulţi dintre noi să devenim fii ai Adevărului. Amin.


Începând din prima zi a grevei, eu eram atât de ocupat încât nu mai aveam timp să mă duc acasă. Prin mijlocirea studentului Mureşan, profesorul Traian Pop de la Facultatea de Drept mi-a pus la dispoziţie cheia şi cabinetul său de lucru din clădirea centrală a Universităţii, unde am făcut un fel de cartier general al grevei. Acolo mă sfătuiam cu membrii Comitetului, acolo primeam toate informaţiile, acolo mi se aducea mâncare şi tot acolo dormeam, pe o canapea, acolo îmi petreceam şi ceasuri de singurătate, târzii, când mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa în palme. Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să şi plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa în palme şi nu mă ştia nimeni.

Extrase din volumul de memorii al mitropolitului Bartolomeu Anania, referitoare la greva studenţilor din Cluj din 1946, împotriva agenţilor şovinismului maghiar, grevă condusă de autor, pe atunci tânăr ierodiacon şi student la medicină.

(Ieromonah Teofan Popescu – Revista Mănăstirii Putna – Cuvinte către tineri 2011)

Articol preluat de pe www.ortodoxiatinerilor.ro

 

Filed in: Sfaturi tinerilor

Articole relevante:

„Cine a ajuns până aici, este un învingător” „Cine a ajuns până aici, este un învingător”
Tabăra Voluntarilor de pe lângă Mănăstirea Hâncu Tabăra Voluntarilor de pe lângă Mănăstirea Hâncu
Călătorie de suflet la mănăstirea Zăbriceni Călătorie de suflet la mănăstirea Zăbriceni
Ion GAJIM, a fost numit de Preasfințitul Episcop PETRU, Președinte al Sectorului Eparhial, Activitate Pastorală pentru Tineret Ion GAJIM, a fost numit de Preasfințitul Episcop PETRU, Președinte al Sectorului Eparhial, Activitate Pastorală pentru Tineret

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 5471 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress