Tânărul, între aprecierea de sine şi deznădejde

De multe ori ne-am întrebat cât de lung este drumul ce ne duce de la bucurie, extaz, fericire la întristare şi deznădejde… sau cât de mică este distanţa de la a avea siguranţa de sine bazată pe aprecierea de sine şi a nu-ţi crede ochilor la conştientizarea proporţiilor eşecului suferit.

Zilele trecute, pe fondul nesfârşitelor discuţii ce s-au ţesut în jurul subiectului referitor la rezultatele slabe obţinute de elevii ce au susţinut examenul de bacalaureat, am putut fi martori, uneori fără voie, la proporţiile şi extremele pe care poate să le suporte acest unic, de fapt, subiect – tânărul elev şi problemele cu care se confruntă.

Din momentul afişării nefericitelor, dar, din păcate, adevăratelor rezultate, am asistat la o suită de variaţiuni pe o temă dată, dar ignorată cu desăvârşire, şi anume tânărul, confruntat cu aprecierea de sine, pe de o parte, şi cu deznădejdea şi tristeţea eşecului, pe de altă parte.

Nu am putut să nu observăm cum tinerii absolvenţi de liceu au fost transformaţi din competitori cu ei înşişi, la examenul de maturitate al lor, în victime ale unui război pe care nu şi l-au dorit vreodată, dar de care au parte de mai bine de două decenii, spre nefericirea lor, a părinţilor, a profesorilor, a întregului sistem educaţional. Nu dorim să prezentăm în această pagină teorii ajunse, la nivelul mentalului colectiv, la saturaţie… nu facem referire la moşteniri dezastruoase sau iniţiative fără acoperire în practica curriculară; nu interesează în discuţia de faţă nici camerele de luat vederi sau subiectele uşoare sau cu grad de dificultate nedigerabil pentru olimpicii noştri, despre toate acestea s-au spus multe şi s-au scris asemenea. Ne-a interesat părerea sinceră a unor tineri absolvenţi, actori direct implicaţi în examenul de bacalaureat de anul acesta şi, în mod special, ce simt ei dincolo de bucuria reuşitei sau tristeţea eşecului.

Poţi învăţa chiar şi dintr-un eşec

Multe păreri exprimate au pornit de la un punct comun – rezultatele au surprins pe toată lumea. ‘Este adevărat – aşteptările noastre erau altele, şi nu mă refer la posibilitatea de a copia sau de a fi ajutaţi la rezolvarea unor subiecte, nu. Doar că majoritatea am făcut pregătire şi am dat nişte teste la care am obţinut rezultate încurajatoare. Şi testele nu au fost simple. Nu pot spune că am fost minţit de profesorul cu care am făcut pregătire că aş fi mai bun decât sunt… eu am luat Bac-ul, dar cu o notă mult mai mică decât mă aşteptam. Mi-am făcut autocritica şi ştiu că nu am obţinut performanţele aşteptate… sunt dezamăgit, recunosc, dar am capacitatea să recunosc că şi acest eşec parţial are părţile lui bune – m-a învăţat să fiu mai atent pe viitor şi mult mai precaut. Sunt un optimist, ştiu că pot mai mult’, ne-a mărturisit Claudiu.

Andrei crede că se discută mult prea mult pe acest subiect şi se încearcă găsirea a zeci de scuze pentru eşecul elevilor de la examenul de bacalaureat de anul acesta. ‘Nu pot spune că m-a copleşit tristeţea că nu am luat Bac-ul şi sunt terminat emoţional. Ar fi o mare prostie – este vina mea: am crezut că voi obţine rezultate bune cu un efort minim. Nu a fost aşa – a fost un examen mult prea serios pentru cât de serios l-am tratat eu – nu voi încerca să mă conving sau să mă las convins de cei care caută justificări pentru eşecul meu. Dacă ai greşit – recunoaşte; ştiu că o greşeală pe care ai puterea să o recunoşti se va transforma într-o zi într-o victorie, iar mai aproape de mine este sesiunea din toamnă, când pot îndrepta greşeala.’

Nu putem aştepta schimbarea în bine fără ca noi să facem binele

‘Am părăsit învăţământul acum doi ani tocmai dintr-un act de revoltă faţă de nivelul tot mai slab al actului educaţional. Acum, dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că şi eu am partea mea de vină… trebuia să rămân şi să mă străduiesc să devin un factor de schimbare. Cred că aici greşim cu toţii – aşteptăm de la ceilalţi schimbarea în bine, fără ca noi să facem binele; îi acuzăm pe elevi că nu mai citesc literatură sau că nu mai sunt interesaţi de istoria poporului român, însă şi noi, de cele mai multe ori, ne manifestăm mai revoltaţi decât ei, le transmitem stările noastre negative şi toate nemulţumirile. Nu asta este menirea unui dascăl. Şi tot noi, apoi, ne arătăm nemulţumirea că elevii noştri cunosc mai bine cluburile, terasele, ultimele tendinţe în materie de telefonie mobilă, haine, decât bibliotecile sau ultimele expoziţii ce au avut loc în oraşul lor. Se pune tot mai mult acceptul pe o latură pragmatică a actului de învăţământ, în detrimentul disciplinei, al unei bune educaţii civice, al transmiterii către noile generaţii a unor precepte morale sănătoase, al respectului pentru cultură şi al pasiunii cercetării’, crede Cristina Rădulescu, fostă profesoară de informatică.

‘Au fost două săptămâni de coşmar. Este senzaţia pe care o ai atunci când sari cu paraşuta. Vezi norii, eşti deasupra lumii, te bucuri de succes şi peste câteva minute aterizezi într-o mlaştină. Cam aşa a fost cu examenul de bacalaureat. Noi eram pregătiţi să sărbătorim succesul, însă Dumnezeu ne-a arătat că se poate şi altfel. Este un semnal de alarmă, mai ales în ce priveşte pregătirea noastră sufletească – am colege care de o săptămână nu se opresc din plâns; părinţilor nu le vine să creadă – fetele erau de nouă şi zece în şcoală şi nu au reuşit să ia examenul. Mai este o problemă – sunt persoane care nu ştiu să piardă sau nu acceptă să piardă, nu acceptă că în viaţă nu totul se câştigă. Te mobilizezi foarte greu în urma unui eşec, al unui insucces, mai ales când aşteptările erau cu totul altele. Dar este o expresie din popor: părerea de sine nu miroase a bine, adică atunci când ai o părere foarte bună despre tine, ar cam trebui să îţi dea de gândit să nu ţi se întâmple ceva rău tocmai pentru că ai pierdut contactul cu realitatea despre cât valorezi şi ce reprezinţi. Poate este şi vina părinţilor, care nu mai au timp suficient pentru noi, şi avem cam toate motivele să ne îndreptăm spre alte preocupări decât învăţatul. Poate este şi vina profesorilor, care vor să fie tot mai exigenţi şi nu reuşesc să comunice întotdeauna eficient cu noi; sunt mulţi factori care determină un anumit comportament al nostru faţă de societate, dar mai ales ne conduc la rezultate ca acelea despre care vorbim’, spune Daniel.

Alexandru se declară dezgustat de toate părerile care susţin că învăţământul românesc este la pământ şi valoarea reală a elevilor este cea arătată la acest examen. ‘Din liceul unde am învăţat nu a picat nimeni examenul. Toţi au luat note bune şi nu am tocit cărţile… a fost în principal meritul profesorilor care ne-au învăţat cum să învăţăm. Aceasta a fost cheia reuşitei… dezamăgirea vine acum când unii care nu au stat în viaţa lor la catedră încep să emită tot felul de teorii despre ceva la care nu se vor pricepe în veci. Cât despre aprecierea de sine, voi avea mereu grijă să nu exagerez şi mai ales să nu pierd contactul cu realitatea a ceea ce sunt şi pot fi. Sunt un tip modest… poate de aceea am şi luat Bac-ul’, glumeşte Alexandru.

Dragostea, singurul criteriu în aprecierea de sine

‘Despre aprecierea de sine s-a scris mult… mai puţin despre incapacitatea şi orgoliul tinerilor de a-şi recunoaşte greşelile. Asta poate pentru că noi avem multe speranţe în tineri şi dorim să îi ocrotim şi să îi expunem mai puţin… poate pentru că le şi cunoaştem fragilitatea. Însă a recunoaşte că ai greşit este o dovadă de adevărată iubire şi de apreciere de sine, acea iubire care nu separă, ci apropie. Acel om poate recunoaşte că a greşit fără să aibă conflicte interioare pentru că, în ciuda greşelilor, el este la fel de perfectibil, la fel de dornic de asemănare cu Dumnezeu, care a sădit în el dorinţa de perfecţiune. Nu trebuie să ignorăm ego-ul care va sări primul să acopere sau să nege greşeala, din dorinţa lui de a păstra aparenţele de superioritate şi invincibilitate a individului faţă de semeni. Poate ar trebui să învăţăm şi noi, cei mari, să separăm greşelile trecutului de emoţiile care le-au însoţit, să vedem ce este bine şi care duc spre gânduri rele, să lăsăm deoparte regretul şi să ne ocupăm mai mult de curăţirea şi mântuirea vieţii noastre, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze asupra a ce trebuie păstrat şi ce trebuie aruncat, toate acestea, fără ură şi fără părtinire… doar cu multă dragoste’, ne-a explicat părintele protosinghel Daniel Leonte, stareţul Sfintei Mănăstiri Ştefan cel Mare şi Sfânt, lăcaş monahicesc aflat lângă oraşul Slănic Moldova.

(Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 17 iulie 2011)

Filed in: Sfaturi tinerilor

Articole relevante:

Tabără de vară la Mănăstirea Suruceni Tabără de vară la Mănăstirea Suruceni
Tinerii de la ASCO deja cresc și educă copii Tinerii de la ASCO deja cresc și educă copii
Slujbă arhierească la capela USM Slujbă arhierească la capela USM
Tabăra de la Mănăstirea Curchi:”Dumnezeu are un singur gând permanent cu noi toți: să ne unească” Tabăra de la Mănăstirea Curchi:”Dumnezeu are un singur gând permanent cu noi toți: să ne unească”

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 2017 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress