Despre prietenie

Am socotit ca este de mare actualitate si necesitate discutia despre prietenie purtata nu oricum, ci cu tinerii credinciosi, cu cei care voiesc sa aiba o prietenie in Hristos, o relatie frumoasa cu toata lumea. Apostolul Pavel ne spune: “Pe cat se poate, traiti in buna pace cu toata lumea.” Desigur, ar spune cineva, dar a trai in buna pace cu cineva inca nu inseamna a avea o prietenie. Dar de ce nu? Oare este putin lucru a trai cu cineva in pace, oare este prietenia ceva mai mult decat pacea si, daca da, ce ar putea fi acel ceva mai mult? Spun asta, pentru ca vin oamenii la spovedanie si vezi cat de greu le este sa-si pastreze pacea nu doar cu toata lumea, ci cu parintii si fratii lor trupesti cu care locuiesc in aceeasi casa si mananca la aceeasi masa. Dar asta se intampla pentru ca si noi cadem prada cliseelor moderne despre prietenie si nu incercam o prietenie adevarata, o prietenie care nu cere, ci ofera, o prietenie pe care ne-a adus-o Hristos si pe care au cultivat-o si ne-au transmis-o Sfintii Parinti ai Bisericii noastre.

Mai intai, trebuie sa luptam cu puseurile exclusiviste pe care le avem in noi. Prietenia nu este relatia privilegiata, deosebita pe care o avem cu cineva in comparatie cu alti oameni. Prietenia este o stare de spirit, o treapta si o masura duhovniceasca. Iubesc pe cineva nu pentru ca el este mai bun decat altii, ci pentru ca vad in el virtutile care imi descopera mai deslusit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Il iubesc. Prietenia nu trebuie sa fie rezultatul unei selectii, adica nu dobandim un prieten excluzand neprietenii, pentru ca aceasta este judecata omeneasca si nu este lipsita de riscuri.

Hristos ne-a numit prieteni si frati nu pentru ca noi am fi dat dovada de vreo vrednicie speciala, ci pentru ca inima Lui dumnezeiasca este plina de iubire. “Iata- se spunea despre Hristos-, prietenul vamesilor si al pacatosilor!” si El Insusi a azis: “Nu am venit pentru cei drepti, ci pentru cei pcatosi; nu cei sanatosi au nevoie de Doctor, ci cei bolnavi.” Sa mai spunem ca Hristos l-a numit prieten pana si pe Iuda si nu oricand, ci chiar in momentul cand ii dadea sarutarea mincinoasa, sarutarea tradarii in Gradina Ghetsimanii: “Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?”

La avva Ahila egipteanul au venit odata doi batrani si i-au cerut sa le dea ceva ca amintire, dar Parintele le-a zis ca n-are timp de ei. In aceeasi zi a venit si un frate, care avea nume rau, si auzind Parintele, indata a iesit si, glumind cu el, a impletit o funie si i-a dat-o fratelui de blagoslovenie. Atunci batranii care venisera intai, luandu-l deoparte, l-au intrebat: “De ce, Parinte, noua nu ne-ai dat nimic, dar acestuia, care are nume rau, i-ai impletit funie si l-ai binecuvantat?” Parintele le-a raspuns: “Nu v-am dat voua, fiindca stiam ca nu va suparati, dar acestui frate nu puteam sa nu-i dau, caci altfel s-ar fi mahnit si ar fi zis: iata, Parintele, din cauza pacatelor mele, nu vrea sa ma binecuvinteze; si n-am voit sa creada ca-l judec intru ceva.”

Asadar, prietenia este o stare si o masura duhovniceasca, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Parintii Egipteni spunea: “Cel ce nu primeste pe oricine ca pe fratele sau, ci face deosebire intre oameni, acela nu este desavarsit.” Desigur, nu suntem obligati sa rabdam tovarasia unor oameni stricati, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastra, dupa cum si Apostolul Pavel ne avertizeaza: “Tovarasiile rele strica obiceiurile bune.” Este de preferat sa ne inconjuram de oameni virtuosi, pentru a deveni ca ei, stiind ca , precum zice proorocul David, “cu cel cuvios, cuvios vei fi si cu cel indaratnic te vei indaratnici”. Insa aceasta instrainare, atunci cand se face, nu trebuie sa se faca cu orgoliu, nesocotind si judecand pe altii, ci cu atitudinea omului care nu poate duce o sarcina. Evit anumiti oameni nu pentru ca ei sunt mai rai decat mine, ci pentru ca eu nu sunt destu de bun pentru a avea folos de pe urma convietuirii cu ei. Cu alte cuvinte, sa traim ca si cum oamenii rai nu ar exista, fara sa-i judecam.

Sfantul Vasile cel Mare, in regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face sa punem pe cineva intr-o stare privilegiata fata de alti oameni, considerand ca aceasta nu poate fi decat o lucrare a sangelui care demonstreaza lipsa de iubire adevarata. Pentru Sfantul Vasile este de preferat ca incepatorul sa nu-si faca prieteni, adica sa nu-si arate afectiunea pe care o are fata de cineva, daca prin atasarea sa de anumite persoane ajunge sa le nesocoteasca pe altele, fapt care se intampla de multe ori. In conecptia acestui mare sfant si dascal al Bisericii, lucrarea principala a monahului, si a oricarui crestin, este aceea de a ajunge sa iubeasca pe toti oamenii la fel, fara sa faca deosebire intre ei, caci in aceasta se arata si adancimea smereniei si inaltimea dragostei. Iar aceasta nu face decat sa puna intr-o lumina mai deslusita cuvintele Mantuitorului: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce rasplata veti avea? Oare nu fac asa si paganii? Dar daca iubiti pe cei ce va urasc pe voi, intru aceasta aratati ca sunteti fii ai lui Dumnezeu, Care rasare soarele si aduce ploaia atat peste cei buni, cat si peste cei rai.”

Sigur ca aceasta este o stare superioara, avansata, un ideal la care nu se ajunge prea usor. Suntem obisnuiti sa vorbim despre lucruri mai accesibile, mai comode, care nu ne creeaza disconfortul de a ne simti calcatori ai poruncilor lui Hristos. Cu toate acestea, porunca iubirii vrajmasilor este o porunca, un imperativ care traverseaza intreg Noul Testament, intreaga Evanghelie. Dumnezeu S-a intrupat, a patimit de la oamenii rai, a murit si a inviat. Asadar, de vreme ce Hristos a inviat, de vreme ce raul nu mai este atotputernic, nu mai putem lua in seama rautatea oamenilor, nu ne mai putem cobori pana la slabiciunea de a considera raul ca fiind ceva. Iubirea vrajmasilor nu este altceva decat marturisirea credintei in invierea lui Hristos, in biruinta binelui asupra raului. Iata de ce nimeni din cei care nu depasesc ura din ei nu va intra in Imparatia  cerurilor, nu va putea avea parte cu Hristos.
Asadar, de la bun inceput trebuie sa retinem ca o prietenie nu se alimenteaza atat din virtutile si bunatatea celui pe care ni-l dorim prieten, cat din lucrarea noastra launtrica. Niciodata prietenia nu se strica de la cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru ca acesta gaseste tot felul de pricini, de nemultumiri si provoaca ruptura prin insusi zbuciumul mintii sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabda sa convietuiasca si sa faca ascultare si de cei mai razvratiti si mai nesuferiti oameni, asa cum vedem din cazul lui Lot, de exemplu, care a trait o multime de ani in Sodoma, sau al dreptului Iosif, care a trait atatia ani sub ascultarea Faraonului, bineplacand aceluia. Pe cand un om slab cu sufletul si neiubitor de virtute nu rabda sa convietuiasca nici cu sfintii, ca sa nu mai vorbim de Iuda, care I-a gasit neajunsuri si L-a gasit vrednic de a fi nesocotit chiar si pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al carui cuvant despre prietenie este adus de catre Sfantul Ioan Casian in Convorbirile sale duhovnicesti, zice ca o prietenie poate avea trainicie numai daca se leaga intre persoane cu aceleasi aspiratii si de aceeasi masura duhovniceasca, altminteri relatia dintre ei este periclitata de neajunsurile celui mai slab, care gaseste intotdeauna pricini de tulburare si de nemultumire. Prin urmare, daca o prietenie se strica, se strica de fiecare data numai si numai din cauza slabiciunii si a neputintei noastre, caci daca am avea o statura si o atitudine duhovniceasca, am sti sa iertam si sa o luam de fiecare data de la capat.
Un alt lucru vrednic de tinut minte este acela ca in puterea noastra sta sa oferim prietenia, dar niciodata sa o cerem de la altii. Zic asta pentru ca, de regula, ajungem sa ne consideram prietenii ca pe o proprietate si un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie sa intretina relatii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru ca aceasta se interpreteaza ca o tradare. Cerem socoteala prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocand motive de genul: “Vreau sa clarificam relatia dintre noi”, sau “intre prieteni nu trebuie sa existe secrete” si asa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertati si restrictii potrivit cu firea si educatia pe care o avem. Astfel de prietenii se strica de indata ce “regulile”, conventiile sau asa-zisele “principii” sunt incalcate. In acest fel si traficantii de droguri, si talharii leaga prietenii. Totusi intelegem ca prietenia este ceva mai mult.
Prietenia este deschiderea sufleteasca pe care o avem catre toata lumea, izvorata din dragostea poruncita de Hristos. In acest sens, crestinul este prieten cu toti si cu nimeni. Cu toti, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa prefere pe cineva. Sfantul Arsenie cel Mare spunea: “iubeste pe toti si fugi de toti”. Aceasta vedere este cu putinta la cei care au toata puterea sufletului indreptata spre Hristos, pentru Care orice om este plinatatea umanitatii si trebuie privit dupa cum indeamna si Apostolul Pavel, “cel pentru care a murit Hristos”.
Atunci cand suntem ispititi sa judecam pe cineva, sa-l dispretuim, trebuie sa ne amintim cine este cel din fata noastra. Si cine este? Este “sluga Altuia”, zice Apostolul Pavel, pentru care s-a platit cu pretul sangelui lui Hristos. Asadar, cand dispretuim pe cineva, sa ne intrebam care este parerea lui Hristos despre acest om. Hristos si-a varsat sangele pentru el, dar ce am facut eu pentru acest om caruia ii pretind sa-mi fie fidel, sa nu ma vorbeasca de rau si asa mai departe? Ce am facut eu pentru el? I-am dat bani, l-am ajutat la nevoie, i-am luat apararea? Oare acestea sunt lucruri in schimbul carora pot pretinde devotamentul cuiva? Oare inseamna acestea ceva pe langa sangele lui Hristos? Si oare noi, care Il tradam in tot ceasul pe Mantuitorul lumii, putem cere socoteala celor ce gresesc fata de noi? Daca ne aducem aminte la timp de aceste lucruri, nu putem pastra supararea prea multa vreme.
Sfintii se purtau cu toti oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune ca nu a deschis usa propriei mame si nu a mijlocit pentru fiul surorii sale atunci cand acela a fost acuzat pe nedrept. Sfintii nu faceau discriminari de niciun fel si se fereau sa-si arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare ca, venind la el soli din partea avei Teofil, arhiepiscopul, si intrebandu-l daca il poate primi, Cuviosul a raspuns: “Ziceti-i ca daca deschid lui Teofil, va trebui sa deschid la toata lumea si daca deschid la toata lumea, va trebui sa plec din aceste locuri. Asa ca, sa socoteasca singur daca sa vina sau nu”. Si ava Teofil a hotarat sa nu mai mearga la sfant, daca vizita sa il va alunga din localitate. Iata ca sfintii puneau pe arhiepiscop pe acelasi loc cu oricare alt om, socotind ca fata de toti suntem datori cu aceeasi dragoste si nu putem face deosebiri.
Sigur ca aceasta nu contrazice situatiile in care sfintii aveau ucenici sau prieteni de nevointe iubiti. Dar aceasta nu inseamna ca ii preferau pe acestia altora, ci ca vedeau in ei virtutile dumnezeiesti. Sfintii iubesc oamenii nu pentru frumusetea lor, nici pentru bogatie, nici pentru aferimea mintii, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtutile duhovnicesti, pentru ca in acestea se vede chipul lui Dumnezeu , iar sfintii iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu si-i indreapta spre dansul. Ca anume asa stau lucrurile vedem si din atitudinea Mantuitorului Insusi, care lauda pe ucenici atunci cand faceau fapte bune, dar ii mustra atunci cand actionau porniti din imboldurile sangelui. Asa l-a laudat pe Petru pentru marturisirea lui, dar l-a mustrat, comparandu-l cu diavolul, atunci cand Petru a incercat sa-Lopreasca de a merge la patima. La fel si pe evanghelistul Ioan, ucenicul iubit, Hristos l-a mustrat pentru ravna nepotrivita cu care acesta a vrut sa ceara foc din cer pentru a pedebsi pe locuitorii Samariei pentru faptul ca i-au refuzat Mantuitorului intrarea in cetate. Atunci Hristos i-a zis: “Oare ati uitat ai carui Duh sunteti fii?” Asadar, toata prietenia si toata unirea preferentiala a sfintilor se face in Hristos, se datoreaza lui Hristos si se indreapta catre Hristos ca un dor firesc dupa desavarsire.
Oamenii mai putin desavarsiti leaga prietenii doar pe baza intereselor si a cautarilor comune, ii unesc mai putin adancimile duhovnicesti. desigur, exista astfel de interese si cautari comune si in nevointa crestina. De exemplu, unii considera ca nevointa principala si mai folositoare postul, altii propovaduirea cuvantului, altii linistirea si retragerea, altii slujirea bolnavilor, si se alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomanda o cale sau alta. Desi aceasta pare o relatie duhovniceasca, totusi ea este intotdeauna unilateral orientata si chiar daca nu ajunge sa dezbine membrii grupului, intotdeauna ii separa pe acestia de restul lumii. Orice virtute nu este decat o parte din ceea ce trebuie indeplinit si deci insuficienta pentru a acoperi lucrarea lui Hristos care este o lucrare de indumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar si cei ce se unesc in privinta cultivarii anumitor virtuti, cum ar fi postul sau tacerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru ca nu pun inainte de toate lucrarea dragostei si a smereniei. Pentru ca, asa cum spune Sfantul Ioan Casian, daca cei cu totul trupesti strica prieteniile din cauza averilor si a invidiei, cei mai duhovnicesti se pot certa din cauza intelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Asadar, doar prietenia izvorata din dragostea dumnezeiasca petrece neclintita de rabufnirile egoismului din noi.
Aceasta atitudine senina fata de toti oamenii este rodul unei indelungate lucrari launtrice, care se dobandeste prin taierea voii si prin dezlipirea de cele pamantesti si trecatoare. Toate neintelegerile apar din cauza ca, la un moment sat, cineva crede ca parerea lui sau alegerea lui este mai indreptatota decat a celuilalt. Virtutea ascultarii crestine, cultivata pana la culmile ei in monahismul ortodox, are ca scop aceasta golire de egoismul demonic, pentru a deschide mintea si inima catre nevoia si dorinta aproapelui. De aceea, si Apostolul Pavel, voind sa dea un dreptar de convietuire fericita, sfatuieste ca fiecare “sa nu caute ale sale, ci ale aproapelui.” In aceasta daruire se descopera taina iubirii si in acest sens a zis Hristos ca mai fericit este a da decat a primi. Cel care se daruieste pe sine aproapelui sau prin taierea voii primeste in schimb pe aproapele sau si binecuvantarea lui Dumnezeu, dupa cum Avraam, care a fost gata sa-si jertfeasca fiul, a primit inapoi si fiul, si binecuvantarea. Dragostea cere intotdeauna aceasta jertfa.
In Pustia Egiptului se nevoiau doi calugari, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodata, pentru ca in toate ascultau unul de celalalt. Odata, unul din ei a zis: “Frate, hai sa ne certam si noi macar o data, asa cum se cearta toata lumea.” “Dar cum?”- a intrebat celalalt. “Uite, punem o caramida in mijloc si eu zic ca e a mea si tu sa zici ca e a ta”. “Bine”- a zis fratele. Si au inceput sa mute caramida de la unul la altul. Dar de indata ce al doilea a zis: “E a mea!”, primul a zis: “Bine, daca e a ta, ia-o”. Si asa n-au mai reusit cei doi frati sa se certe.
Cel care este atent sa nu-si implineasca voia, ci sa caute la necesitatile, durerile si bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine si nu judeca faptele celorlalti, ceea ce este izvorul linistii si al pacii fericite. Parintii egiptni aveau convingerea ca, pana nu ramane omul singur cu Dumnezeu-adica sa nu se mai intereseze de faptele celorlalti-, nu poate avea liniste.
Omul smerit nu da sfaturi cu superioritate si nu face observatii usturatoare, care sunt cea dintai pricina a stricarii relatiilor dintre oameni. Sfintii Parinti ne recomanda sa dam sfaturi si sa ne expunem parerea fata de anumite lucruri numai in cazul in care suntem intrebati. Asa ne spune si Inteleptul Solomon: “Cel ce raspunde la vorba inainte de a fi ascultat este nebun si incurcat la minte” (Pilde 18, 13). Trebuie sa stim cui si ce fel de cuvant spunem, ca nu cumva, voind sa facem bine, sa ne complicam viata. “Cearta-l, adica povatuieste-l pe cel intelept si mai intelept va fi- zice acelasi Solomon- dar nu-l certa pe cel nebun, ca sa nu ti-l faci dusman.” Aceste reguli simple cu privire la ce si cand vorbim sunt chezasia unei relatii pasnice si durabile intre oameni, altminteri un cuvant spus la nelalocul lui poate strica prietenii indelungate. Inteleptul Sirah spunea ca e mai rau sa cada cineva de pe varful limbii decat de la o mare inaltime. In acest sens, uneori trebuie sa evitam sa zicem lucrurile care stim ca nu plac aproapelui nostru sau care ar putea sa-l raneasca, chiar si cu pretul de a fi nesinceri.
Odata a venit la mine o doamna si mi s-a plans ca sotul vrea sa divorteze de ea. Am intrebat-o de ce si mi-a zis ca i-a marturisit ca s-a indragostit de patronul ei musulman. “Dar ai avut ceva cu el?”- am intrebat-o. “Nu-zice- Doamne fereste, eu nu mi-am inselat niciodata sotul si nici nu am cunoscut alt barbat. A fost doar asa, la mine in gand, dar acum nici asta nu mai este.” “Si atunci de ce trebuia sa-i spui asta sotului- am intrebat-o, n-ai putut s-o spui duhovnicului si sa te rogi pana iti trecea?” “Am spus-o si duhovnicului, dar m-am gandit ca trebuie sa fiu sincera cu sotul meu.”
Am dat doar un exemplu cand sinceritatea nechibzuita poate strica o prietenie. Nu putem fi sinceri intotdeauna tocmai pentru ca suntem patimasi, suntem ispititi si de diavol. Atunci cand ne maniem, de exemplu, suntem foarte sinceri, credem toate cuvintele urate pe care le spunem. Suntem sinceri si cand suntem gelosi, invidiosi, nemutumiti si asa mai departe. Dar toate cuvintele pe care le rostim in astfel de stari nu ne reprezinta, desi sunt sincere, ci sunt manifestari ale patimii sau ale duhului necurat de care suntem ispititi. Astfel de iesiri, de “sinceritati” trebuie eviate pentru a pastra o relatie normala cu oamenii din jurul nostru. Aceasta inseamna a te nevoi pentru dragoste.
Pe de alta parte, nu este om fara de greseala si de aceea, asa cum dorim sa fim noi insine iertati, sa iertam si noi pe altii. Oamenii sunt diferiti, diferite sunt caracterele, educatia, varsta, starea sanatatii si preferintele lor. De acestea toate trebuie sa tinem cont in relatiile noastre cu oamenii.
A-ti cere iertare sau a ierta la timp este o arta si expresia marinimiei si a experientei de viata. Ceea ce nu pot pastra oamenii din cauza iutelii sau a ambitiilor personale se poate repara prin iertare, prin intelegerea profunda a simplei realitati ca toti suntem trecatori pe pamant, ca vine o clipa cand vom pleca din aceasta viata si toate gandurile si aspiratiile noastre nu vor mai fi. Vom merge inaintea Marelui Judecator, unde vom da seama pentru orice cuvant desert, de orice suparare desarta care ar fi putut fi anulata printr-o simpla intoarcere de gand. Cel care isi duce gandul catre sfarsitul sau si catre desertaciunea cautarilor si a ambitiilor omenesti rabda usor orice suparare, nu judeca si din aceasta cauza este un om “usor de purtat”, un om placut. Astfel de oameni sunt si nu sunt prieteni cu toata lumea, pentru ca nu-si mai apartin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca si Dumnezeu, ca si dragostea.

Fragment preluat din cartea “A iubi inseamna a ierta”, de Ierom. Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma

Filed in: Despre prietenie

Articole relevante:

Viața Sfântului Andrei între mit și realitate – tema serii duhovnicești la USM Viața Sfântului Andrei între mit și realitate – tema serii duhovnicești la USM
Tradiţii şi obiceiuri de Sfântul Andrei – între mit și realitate Tradiţii şi obiceiuri de Sfântul Andrei – între mit și realitate
Adevărata bucurie vine din prisos de omenie: Campania „Eşti cât dăruieşti” la biserica USM Adevărata bucurie vine din prisos de omenie: Campania „Eşti cât dăruieşti” la biserica USM
Seri duhovnicești la biserica USM; invitat: Arhim. Iov (Cristea) Seri duhovnicești la biserica USM; invitat: Arhim. Iov (Cristea)

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 9721 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress