Niciodată nu e prea târziu

– Nu am intrat de vreo șapte ani într-o biserică. Ultima dată când am fost, era o zi de duminică. Am asistat la Sfânta Liturghie. Apoi am ieșit din lăcașul sfânt, și nu m-am mai întors înapoi.
Veronica e managerul unui salon de frumusețe din capitală. La întrebarea mea: ”de ce a ignorat biserica timp de șapte ani”, ea mi-a răspuns că: ”nu am timp”. După discuția noastră am încercat să înțeleg ce înseamnă de fapt ”nu am timp”? Aceeași dimineață, serviciu, afaceri, întâlniri, copii, probleme, treburi casnice, convorbiri la telefon, grădiniță, școală, etc. Toată societatea noastră suferă de sindromul ”nu am timp”.
Zilnic, fiecare dintre noi trece pe lângă o biserică. Atunci când pleacă la serviciu, ori la o întâlnire. Recunosc, eu o văd zi de zi în curtea Universității de Stat. Nu am înțeles niciodată, ce m-a oprit să deschid ușa ei și să intru înăuntru. De ce am mers grăbită spre blocul unde aveam ore, chiar dacă nu întârziam?

De ce ignorăm biserica?

Poate de vină e frica de a rămâne singuri cu noi înșine. De a ne privi interiorul împăinginit de viața cotidiană. Ne e frică să recunoaștem, că fiecare colț din noi e plin de noroiul păcatului – ”de voie sau fără de voie”. ”Făcut cu fapta, cuvântul sau gândul”
Nu avem curajul să ne arătăm în casa Domnului, și să-i spunem: ” Am venit Doamne. Întinat, îngenuchiat, privește-mă!”. Exact ca copilul care vine acasă mai târziu de ora impusă de părinți.
Fugim, fugim de adevăr, fugim de pocăință…încotro fugim? Toată viața noastră devine o cursă sângeroasă pentru bani, mașini, apartamente. Mă îngrozesc când aud copile de cinsprezece ani, ce afirmă că se vor măritate cu miliardari. Bani, bani, bani. Totul se evaluează în bancnote. Iar biserica devine treptat, un punct din drumul tău spre serviciu. Uneori îi mai arunci o privire cât aștepți la semafor. Altă dată îți mai faci cruce, dar niciodată nu intri să te închini, pentru că ”nu ai timp”.
Totuși ce ne face să venim la biserică? Veronica recunoaște, că în urmă cu șapte ani, a intrat în lăcașul sfânt, pentru că maică-sa zăcea grav bolnavă la Spitalul Oncologic din Chișinău.
– Eram disperată, o mătușă de-a mamei mi-a sugerat să fac acest pas.
Absurd sau nu, ne întoarcem la Domnul doar când suntem în pragul agoniei. Când durerea ne ajunge la os, când suntem ca într-un tunel întunecos, iar lumina întîrzie să apară. Atunci ochii noștri caută drumul spre biserică.
Sindromul ”nu am timp” dispare, iar dorința de a cădea în genunchi în fața icoanelor, devine asurzitoare. Disperarea ne aduce aminte că suntem muritori. Iar banii, puterea, popularitatea nu vindecă pustiul din noi.
Niciodată nu e târziu să intri în biserică, la fel cum niciodată nu e târziu să te pocăiești cu lacrimile-n ochi. Cineva spunea că atunci când plângi, ești sincer. Nu am plâns niciodată într-o biserică, chiar dacă am observat pe alții făcând-o. Priveam bărbați puternici, care plângeau în hohote, femei îmbrăcate în blănuri scumpe sau bătrâni cu fața ștearsă de ani. Mai târziu am înțeles că biserica e unicul loc unde poți fi tu, unde poți fi sincer cu tine, pentru că în fața lui Dumnezeu suntem egali, indiferent de vârstă, etnie sau cont în bancă. Toți acei oameni pe care i-am văzut plăgând, de fapt, își trăiau clipa regăsirii nu doar cu Dumnezeu, dar și cu ei însăși.
Bunelul meu are 70 de ani. În fiecare duminică, îmbrăcat la costum și cu pălăria pe cap merge la biserică. Îl vei găsi mereu lângă icoana Sfântului Nicolae. Într-o zi, copil fiind, l-am rugat să stea cu noi duminică dimineață. El mi-a zâmbit, și mi-a spus: ” Nu va fi politicos din partea mea, Dumnezeu mă așteaptă.” Au fost nevoie de câțiva ani, ca să-nțeleg cuvintele bunelului meu.
El așteaptă, cum tata își așteaptă fiul la poartă, cu speranța că în curând se va ivi. Însă copilul continuie să se piardă cu prietenii și grijile lui. Într-un final, prietenii îl părăsesc, problemele îl aruncă în prăpastia lor, iar tot ceea ce a idolizat până acum se transformă în cenușă. În acel moment copilul își aduce aminte de casa părintească, de brațele care l-au mângâiat, de suflarea ce i-a dat viață. Înțelege că fără această suflare, el e doar un cadavru pe picioare.
Fiul se va gândi mult timp cum să-și motiveze plecarea, în fața părintelui său. ” Am să-i spun că am fost ocupat, nu am avut timp. Mi-am construit o casă, mi-am luat câteva mașini. Alături de prietenii mei mi-am deschis o afacere. Sigur va fi mândru de mine.”
Va merge încet pe cărarea ignorată de atâta amar de vreme. De departe își va zări casa în care a crescut și va alerga desculț spre tatăl care îl așteaptă. Își va ascunde fața la pieptului lui, plângând fierbinte. Da, a rătăcit, însă acum se află în brațele care îi oferă liniște. Acolo se simte în siguranță, acolo rănile lui s-au vindecat, acolo a primit iertare. De azi înainte va cere sfatul părintelui său când va lua o hotărâre. Îl va vizita mai des. Duminica și de sărbători își va aduce copiii pentru a-L cunoaște pe Cel a cărui bunătate și iubire de oameni nu are limite…
…Însă până atunci, casa, biserica te așteaptă cuminte la un mijloc de stradă, ascunsă printre brazi și sunete de clopot…

un articol de Elena Briciuc

Filed in: Educaţie creştină, Articole de la tineri

Articole relevante:

Seri duhovnicești la biserica USM, invitat: pr. lect. dr. Dorin Opriş Seri duhovnicești la biserica USM, invitat: pr. lect. dr. Dorin Opriş
Pelerinajului Tinerilor la a X-a ediţie – o mărturisire a credinței Pelerinajului Tinerilor la a X-a ediţie – o mărturisire a credinței
Sesiune de formare pentru voluntarii din ASCO Sesiune de formare pentru voluntarii din ASCO
Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor, ediţia a X-a Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor, ediţia a X-a

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 2017 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress