Drumul spre Casă

Adam s-a născut într-o familie obişnuită, nici evlavioasă, nici necredincioasă. O familie tipică a speciei umane numite Homo Sovieticus. O familie în care se lucra în duminici şi de sărbători, pentru că părinţii nu aveau alt timp să caute de gospodărie – săptămâna întreagă roboteau la stat. O familie în care mama şi tata se culcau fără a-şi face rugăciunea de seară, se sculau cu „Of, Doamne”, şi iarăşi se apucau de grijile casei, copiilor, iar după o zi de dute-vino, istoviţi, iarăşi cădeau buştean în pat.

Adam iubea cel mai mult vacanţa – atunci părinţii îl trimeteau, împreună cu fratele său David, la bunei, adică la buiu şi la mămuca. Buneii, la fel, munceau de zori în zori, dar totul era altfel. La bunei trebuia să fii cuminte, că „te vede Bojica”. Bojica era în colţ – o icoană frumoasă a Maicii Domnului, învelită cu un prosop alb, ţesut de mămuca. Adam adormea cu sufletul liniştit, după ce mămuca aprindea candela de pe pervaz, iar buiu stingea lumina, apoi şoptea „Tatăl nostru carele eşti în Ceruri…”, şi se culca şi el. Dimineaţa, când era încă întuneric, la fel, „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”

Adam întotdeauna se trezea la acest murmur a lui buiu. Apoi adormea din nou, ca să se trezească deja ziua, de gălăgia din bucătărie – mămuca trebăluia la vatră, iar buiu, pe prispă, tăia cu toporişca iarbă la pui.

Adam îşi aminteşte foarte bine un episod, o discuţie cu mămuca – „Mama, când se culcă, spune „Tatăl nostru”? – „Nu”. – „Ce, aşa, ca vaca se culcă?” Tare l-au amuzat pe Adam cuvintele celea. Cineva i-a spus că şi vaca, şi boul, şi oaia – toate animalele suflă o rugăciune către Dumnezeu, în sufletele, în răsuflarea lor…

Nu, Adam nu poate spune că mama şi tata erau necredincioşi. La şcoală, profesoara a spus că Dumnezeu nu există, dar mama i-a spus să nu asculte, că Dumnezeu este şi pe toate le vede. Dar să nu-i spună asta profesoarei.

El nu ţine minte, câţi ani avea atunci când mama l-a adus pentru prima oară la biserică. Era în dimineaţa Învierii, mama l-a luat pe el la sfinţit cozonacii. Înainte de a pune merindele jos, în curtea bisericii, mama l-a adus de mânuţă în biserică. Au urcat treptele foarte înalte, iar când au intrat în biserică, Adam nu mai ştia, unde este, pe pământ sau în cer. Se auzeau cântări de care Adam nu auzise niciodată. Dar cel mai mult l-a impresionat podul. El nu ştia că podul la biserică se numeşte boltă. Acest pod era plin de stele albastre, iar în mijloc era un Om cu chip foarte blând, cu braţele deschise, care îl privea pe Adam direct în ochi. Mai jos erau desenaţi nişte oameni cu expresii foarte umile şi smerite, care cu crucea în mână, care cu o carte pe care era desenată crucea. Toţi erau în haine neobişnuite. Or podul era foarte înalt, or Adam era mic, dar i s-a părut că este micuţ ca un grăunte de nisip.

Ca într-un vis a ieşit din biserică pentru a sfinţi cozonacii. Nu observa nimic, se gândea la stelele de pe podul bisericii, la Chipul Cel Blând Care îl privea direct în ochi. Nu mai ţine minte, cum arătau oamenii cei cu haine neobişnuite care umblau printre rândurile de creştini, stropind cu apă cozonacii şi pe oamenii somnoroşi, şi intonând cântece – da, da, cântece, nu cântări, că Adam nu ştia aşa cuvânt – cântece frumoase şi vesele.

De atunci Adam venea cu mama la biserică în fiecare an, de Paşti. El credea că la biserică trebuie să vii o dată în an, la sfinţit cozonacii. Un an întreg inima i se zbătea emoţionată în piept, amintindu-şi de Chipul Cel Blând şi de stelele pictate atât de sus.

Când avea vreo treisprezece ani, în clasa lor a venit un băiat care spunea că adevărata zi de odihnă e sâmbăta, nu duminica. Era ceva foarte neobişnuit în el. Parcă avea darul de a ghici caracterele oamenilor. Adam chiar i-a adus fotografia mamei, şi l-a rugat să-i ghicească, ce fel de persoană este mama. Băiatul i-a zis că este o femeie cu multe preocupări, boleşte uneori, e o mamă foarte grijulie. Era adevărat. Adam a crezut că băiatul are un dar deosebit. Băiatul l-a invitat la el acasă. Adam a fost uimit când familia toată s-a aşezat la masă, toţi s-au apucat de mâini şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru darurile puse înainte, apoi au început să mănânce. Adam şi-a făcut cruce, pentru că aşa a învăţat de la mămuca şi buiu, aşa făcea mama la biserică de Paşti. Dar tatăl băiatului i-a spus că nu trebuie să-şi facă cruce. Adam l-a crezut, pentru că băiatul i-a spus că tatăl lui este pastor la biserică. Adam nu ştia ce înseamnă pastor, dar ştia ce e biserică, el a fost acolo de Paşti.

A început să-l viziteze pe acel băiat, toată familia îl invita pe Adam să vină devreme dimineaţa. Adam invoca diferite motive, când mama îl întreba, de ce-i trebuie să plece aşa devreme. Acolo ei se aşezau în cerc pe covorul moale, şi colegul său de clasă spunea rugăciuni. Adam l-a întrebat, de ce nu spuneţi „Tatăl nostru?”, iar colegul i-a zis că nu e neapărat.

I-au dat o carte numită Biblia. Lui Adam îi plăcea mult să o citească. A citit acolo că ziua de odihnă este sâmbăta. A început să se certe cu părinţii, de ce ei lucrează sâmbăta. O dojenea pe mama că aducea mâncare de la cantina unde lucra – îi spunea că fură, iar în Biblie scrie să nu furi. Mama se supăra, chiar plângea, pentru că Adam, fratele său şi sora se hrăneau cu ceea ce câştigau mama şi tata la muncă.

Tata îl lua sâmbăta şi duminica pe deal, la prăşit. Adam obiecta mult atunci când trebuia să meargă sâmbăta, dar tata nu negocia, doar îl impunea şi atât.

Apoi părinţii au început să-şi pună întrebări, de ce Adam vorbeşte atât de insistent de sâmbătă, ce tot bolmojeşte când se aşează la masă. Au aflat că Adam îl vizitează pe noul său prieten, şi că uneori seara merge la adunare. Atunci au început să bată alarma.

Tata chiar l-a luat la biserică într-o duminică, dar nimic nu-l mai atrăgea acolo pe Adam. El ştia că icoanele de pe pereţi (deja cunoştea că nu erau desene simple, cum credea în copilărie) erau chipuri cioplite. Adam nu vroia să-şi facă cruce, mai ales, văzându-l pe tata stând greoi în biserică, acolo unde stăteau femeile, şi făcând stângaci cruce. O femeie chiar s-a apropiat de ei şi le-a zis că bărbaţii stau în cealaltă parte a bisericii, de-a dreapta.

Într-o zi Adam le-a zis părinţilor că el este adventist al zilei a şaptea. Părinţii nu se dumereau, ce mai este şi asta. I-au zis că s-a legat cu subotnicii, că aceasta este o sectă, scopul căreia e să strângă bani de la „clăpăugi ca tine”.

Într-o zi vărul său mai mare l-a invitat pe Adam la o discuţie. A fost o discuţie lungă şi serioasă. Vărul îi spunea despre credinţa strămoşilor, despre sângele vărsat de mucenici, despre buiu şi mămuca. Adam a început să înţeleagă că merge într-o direcţie greşită, necunoscută.

Dar încotro trebuia să meargă? Nimeni niciodată nu s-a purtat cu el atât de bine ca oamenii ceea! Băieţii vecinilor îl porecleau, îl înşelau de jucării, furau biciclete de la magazin. Şi Adam a furat o bicicletă într-o zi cu vecinul său. Într-o altă zi s-a dus singur la magazin şi a furat o bicicletă veche, pe care a lăsat-o un băiat când a venit la cumpărături. Văzând că are o bicicletă „nouă”, băieţii şi-au dat seama de isprava lui Adam. Într-o zi, o gaşcă de băieţi din mahalaua vecină, în frunte cu Vasika, un băiat tare bătăuş, au venit la Adam şi i-au spus că îl cunosc pe băiatul de la care acesta furase bicicleta. I-au zis că e boxer, şi că Adam trebuie să-i întoarcă bicicleta. Dar mai bine să o dea lui Vasika, pentru că băiatul acela, dacă îl va vedea pe Adam, îl va bate rău de tot. Adam i-a dat bicicleta lui Vasika, să i-o înapoieze boxerului…

Şi unde el trebuia să meargă acum? La adunare, în casa de cultură, toţi erau foarte prietenoşi, îl înconjurau pe Adam şi îi spuneau multe lucruri frumoase. Se numeau fraţi. Nu aşa era în mahala, unde fiecare vroia să te înşele, să te şmecherească.

Dar Adam, inconştient, înţelegea, că ceva nu se leagă… Avea impresia că prietenul său cel nou este un şmecher. De câteva ori a fost uimit de făţărnicia lui. Adam iubea foarte mult o colegă de clasă, Zoe, iar noul său prieten, chiar dacă ştia asta, s-a făcut prieten bun cu ea. Şi încă ce prieten! Adam era furios pe el. Avea impresia că l-a înşelat mişeleşte, că acasă şi la adunare el avea complet alt comportament decât în clasă!

Şi totuşi, nu asta îl deranja. Adam înţelegea, că este ceva fals. Nu ştia ce. Dacă Hristos a înviat Duminica, de ce trebuie să mai ţină sâmbăta? Adam avea multe întrebări, dar nici un răspuns…

A trecut timpul, Adam nu mai frecventa adunările lor, spre bucuria părinţilor săi. Dar se simţea tot mai încurcat. Nici cu băieţii din mahala nu se mai lega. Nu a mai furat niciodată biciclete. La şcoală adesea îl umileau băieţii bătăuşi, veniţi din alte şcoli. Adam îi ignora, nu le răspundea cu nimic. De câteva ori l-au bătut în grup, dar Adam nici aşa nu vroia să se răzbune. Furia creştea în el, dar o voce undeva în adâncul sufletului îl liniştea. Adam deseori îşi amintea de Chipul Cel Blând care îl privea direct în ochi. Nu. Direct în inimă. Adam ştia, care este credinţa lui! El credea în Omul cel blând care privea de pe bolta bisericii, cu braţele întinse către el.

După clasa a unsprezecea, Adam a mers la facultate. Erau patru băieţi în odaia din cămin. Erau băieţi buni, veseli, şi Adam în curând s-a făcut prieteni cu ei. Împărţeau între ei tot ce aveau. Mâncau împreună, tot împreună îndurau foamea. Adesea purtau hainele unii altora – doi învăţau într-un schimb, iar alţi doi în altul. Au devenit o adevărată familie.

Înainte de culcare, Adam spunea în gând „Tatăl nostru”, apoi îşi făcea pe furiş cruce, şi se culca.

Într-o zi în cămin au venit nişte băieţi veseli, le-au arătat un film despre viaţa lui Iisus Hristos, i-au servit cu ceai şi biscuiţi, şi au cerut voie să vină în fiecare săptămână în odaia lor, unde se vor aduna studenţii din tot căminul. I-au invitat şi în clubul lor, pe care îl numeau „Viaţă nouă”. Spuneau că pentru ei nu contează, ce credinţă are omul, că la ei se adună oamenii de toate credinţele. Adam a început să viziteze clubul lor, împreună cu băieţii din cămin. Erau foarte prietenoşi. Şi totuşi, Adam deja ştia, că în viaţa lui au mai fost oameni foarte prietenoşi…

În căminul lor trăia un băiat cu nume Ioan. El niciodată nu a fost la adunările „clubului” şi nici la lecţiile de evanghelizare care se făceau o dată în săptămână în cămin nu vroia să vină. Era, totuşi, un om foarte credincios. Şi mult mai în vârstă decât ceilalţi băieţi. Adam l-a întrebat pe Ioan, de ce nu vine la adunările lor. Ioan i-a răspuns că ei sunt de altă credinţă, o credinţă falsă şi greşită. Adam nu era de acord – ei erau atât de prietenoşi…

Ioan nu intra în dispută cu ei. Avea o iconiţă deasupra patului, iar când se ruga, întotdeauna îşi făcea cruce. Era o fire foarte puternică şi atrăgătoare. Puteai sta ore în şir de vorbă cu el – era foarte calm, nu se irita niciodată. Lui Adam îi plăcea foarte mult de Ioan, dar el continua să frecventeze clubul „Viaţa nouă”. Era mult mai convenabil – ei se adunau seara, după lecţii, iar Ioan se ducea la biserică duminica, foarte dimineaţa. Ei, cine se scoală la aşa oră, încă şi duminica! În plus, Ioan postea de patru ori pe an, încă şi miercuri şi vineri. Era prea din cale afară! În cămin ei şi aşa cu toţii duceau foame, dar încă să postească…

Şi totuşi, ceva îl atrăgea pe Adam spre Ioan. Îl chema irezistibil. De câteva ori au mers împreună şi la biserică. I-a plăcut mult, dar orele de duminica dimineaţă…

Adam continua să viziteze adunările. Deja venea şi duminica. I se spunea că nu trebuie să-şi facă cruce, şi că icoanele sunt idoli. De ce îi credea? El nu ştie. Era o atmosferă deosebită acolo. Simţea un avânt, o mişcare dulce în piept. La biserica unde mergea Ioan nu era aşa. Toţi stăteau cu feţe foarte grave, solemni, iar la adunare era vesel, se sculau, cântau, băteau din palme. Chiar se mărturiseau unul la altul. Adam şi el a fost impus să se „mărturisească”. Era primăvara, înainte de Paşti. Pastorul de pe scena clubului le-a vorbit ceva despre păcat, despre mărturisire, şi i-a îndemnat pe toţi să formeze grupuri de 2-3 persoane şi să-şi „mărturisească” păcatele unul altuia.

I-au dat în dar o Biblie. Adam a subliniat cu markerul foarte multe pasaje din Biblie, din care putea demonstra cu uşurinţă credinţa cea adevărată” celor „rătăciţi”. Avea şi multe broşuri cu sugestii pentru dispune cu cei de alte credinţe.

Totul era foarte frumos, atmosfera palpitantă, grupurile de rugăciune… La facultate studenţii credincioşi se adunau după lecţii într-o sală liberă, îşi povesteau unii altora nevoile, apoi formau un cerc, se apucau de mâini, şi se rugau unii pentru alţii. Asta era frăţie! Să te rogi pentru aproapele tău! Adam simţea ceea ce a simţit atunci, micuţ fiind, în mijlocul bisericii, privind Chipul Cel Blând de pe boltă. Era fericit!

Erau şi cazuri caraghioase. O dată a venit un băiat de la etajul de jos, şi a spus că îl doare îngrozitor capul. Ei au format un cerc, s-au apucat de mâini, şi Adam s-a rugat lui Dumnezeu, apoi i-a vorbit „diavolului durerii de cap” să iasă din prietenul său şi să nu-l mai doară capul”. Durerea nu a trecut, tuturor le venea să râdă, ei nu înţelegeau, de ce „diavolul” nu a vrut să iasă…

Şi totuşi, atât de bine se simţea în aceste adunări! Un lucru nu înţelegea, de ce ei spuneau că icoanele sunt chipuri cioplite! Ioan i-a zis că icoana este chipul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Însuşi. Creştinii nu se închină icoanei, adică, lemnului, sticlei, vopselelor din care e făcută, ci lui Dumnezeu, Celui închipuit pe icoană. Încă i-a dat un exemplu – porţi în buzunarul de la piept fotografia persoanei iubite. Uneori o scoţi din buzunar, o priveşti, chiar îi şopteşti că o iubeşti, dar în realitate, doar nu vorbeşti cu fotografia, ci cu însăşi persoana, care, poate, e undeva departe, dar în gândul tău tu te apropii de ea. Aşa e şi cu rugăciunea în faţa icoanei – nu vorbeşti icoanei, ci lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului, sau Sfântului.

Şi cu sfinţii… Fraţii de la adunare spuneau că toţi sunt sfinţi. Adam simţea ceva necurat aici. Cum adică? Eu fac atâtea păcate în fiecare zi, şi ei zic că eu sunt sfânt! Ceva nu se lega…

Ioan adesea postea. Adam i-a întrebat pe fraţi, de ce ei nu postesc, mai ales că citise în Biblie că demonii sunt izgoniţi doar cu post şi rugăciune. I s-a spus că postul este individual, cine vrea şi poate, posteşte, cine nu – nu. Adam nu s-a mulţumit cu răspunsul dat, dar nu a spus nimic.

Într-o zi pe Adam l-au invitat la o conferinţă creştină, la Kiev. El şi-a cerut voie de la facultate, şi a mers pe o săptămână. Cât de avântat s-a simţit! Era atât de vesel! Atâta dragoste frăţească între oameni care nici măcar nu se cunoşteau între ei! Vorbeau despre Dumnezeu, despre credinţă.

După ce au venit de la Kiev, Adam i-a anunţat pe fraţi că vrea să se boteze. Ei au primit vestea cu bucurie, şi peste scurt timp l-au chemat la o piscină publică, unde pastorul îmbrăcat în haină albă, stând în apă, l-a botezat pe Adam în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Dar peste o săptămână Adam a părăsit adunarea. Definitiv. Nu ştie nici în ziua de azi cum să explice. L-a învăluit o tristeţe profundă, de moarte. Nu ştia ce-i cu el, nu găsea răspuns mult timp. Peste mulţi ani şi-a dat seama, că asemenea conferinţe se organizează pentru a specula cu căutările spirituale ale tinerilor, şi a-i momi în mrejele „frăţeşti”.

A început să frecventeze o bisericuţă ortodoxă în care se slujea în limba slavonă. Puţin înţelegea, dar simţea că aici e casa lui. Nu mai vroia să meargă nicăieri. Era sătul de fraţi… Evita să vorbească şi cu Ioan. Îi era ruşine.

Totuşi, într-o zi, au discutat. Ioan i-a spus că trebuie să mărturisească la preot că s-a „botezat” la fraţi în piscină.

Adam era consternat. Nu ştia cum să vină la preot. Nu avea încredere. „Cum să merg şi să vorbesc cu el, doar nici măcar nu-l cunosc!” – îşi spunea el. Vedea că unii creştini se împărtăşesc la sfârşitul Sfintei Liturghii, şi s-a apropiat şi el de Sfânta Ceaşă. Preotul, un om foarte bătrân şi blând, la întrebat dacă a mărturisit. Adam nici nu ştia când şi cum trebuie să mărturisească. A zis că nu a mărturisit. Părintele i-a răspuns foarte şi foarte blând, „Trebuie să te mărturiseşti, fecioraşule!” Adam şi-a plecat capul în semn de încuviinţare, apoi a ieşit din biserică. Nu ştia unde să fugă. Nu putea să mărturisească. Nu ştia alt păcat mai mare, decât cel de „scăldătoare în piscină”. Dar CUM putea el să mărturisească acest lucru?

Peste un an Adam a cunoscut-o pe Eva, de care s-a îndrăgostit foarte mult. O iubea cu adevărat. Mergea cu ea foarte des la biserică, preferau bisericuţa ceea în care se rugau în slavonă. Acolo, în biserică, stau de mână împreună şi ascultau slujba, apoi plecau la cămin.

Fetele din odaia Evei îl luau în râs pe Adam – ce tot o duci pe la biserică, vrei să o faci preoteasă?

După ce s-au căsătorit la oficiul de stare civilă, nu au mers la biserică. Li se spunea că trebuie să se cunune, dar ei nu ştiau ce-i asta. Încă şi naşii nu puteau – aveau nevoi, copil mic… S-au cununat peste vreo cinci ani. Adam credea că va trebui să mărturisească înainte de cununie, şi acest fapt îl îngrozea, dar îi dădea şi speranţe… Dar preotul nu le-a spus nimic. I-a cununat în Săptămâna Luminată, miercuri, căci nu puteau nici ei altă dată (erau veniţi la părinţi în vacanţă), şi nici naşii… Mult mai târziu Adam a aflat că în Săptămâna Luminată nu se fac cununii. Dar atunci era frumos! Au venit cu fetiţa lor de mână, iar când au înconjurat icoana din centru, fetiţa mergea înainte, ţinând o lumânare în mâini. Era un îngeraş adevărat!

Mulţi ani Adam a trăit cu o piatră grea pe inimă. Nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, nu ştia cum, nu ştia ce e asta. Într-o zi, când se mutau de la o gazdă la alta, a vorbit cu şoferul camionetei. Era un om foarte credincios. I-a spus că omul trebuie neapărat să postească miercuri şi vineri. Adam nu l-a mai întâlnit pe acest om niciodată, dar de atunci a început să postească în zilele de miercuri şi vineri. La biserică veneau des cu toată familia, chiar dacă abia aveai aer ca să respiri acolo. Dar cântările, rugăciunile… Adam ştia, că aici e casa lui, dar nu se simţea acasă. Ceva îl ţinea pe prag, nu putea păşi înăuntru…

Apărând internetul, Adam s-a alăturat unui grup de chat online. Era un grup de confesiune. Adam a răspuns unui baptist că icoana nu este chip cioplit, că e Chip Sfânt. Deseori intra în dispute cu cei de alte credinţe. Disputele l-au determinat să citească mai multe cărţi. A citit cartea scrisă de Sf. Ioan Damaschin, „Mărturisirea exactă a Credinţei Ortodoxe”. A fost o revelaţie adevărată pentru el, o carte care i-a explicat credinţa, dar şi care l-a ajutat în dispute religioase. Şi totuşi, el simţea că, adesea discuta cu ceilalţi nu pentru că vroia să le aducă vestea cea bună, ci din mândria de a le demonstra că ei nu au dreptate. Se mândrea că poate demonstra dreapta credinţă oricărui sectar, chiar în cinci minute!

A început să citească şi din vieţile Sfinţilor. Se întrista mult că nu are duhovnic ca să mărturisească despre „scăldătoarea în bazin”.

Citind aşa, a dat de articolul unui diacon, în care se spunea că dacă omul este botezat în pruncie în credinţa Ortodoxă, atunci nicio „scăldătoare” baptistă nu poate şterge botezul cel adevărat. S-a înfiripat! Parcă i-ai crescut aripi! O speranţă mare a încolţit în inima lui.

Deja locuiau cu familia într-un sătuc, unde frecventau slujbele aproape în fiecare duminică. Într-o zi Adam a venit la părintele paroh şi i-a mărturisit cele întâmplate. Preotul l-a liniştit şi prin sfaturile sale i-a dat o mare speranţă. Piatra cea grea ce-i atârnase de gât, s-a desprins şi a căzut. Simţea că are aripi, că zboară. S-au împărtăşit cu toată familia. Iar Chipul Cel Blând de pe bolta bisericii din copilărie îl invita cu braţele deschise. Acum Adam era ACASĂ! Aici erau părinţii, fraţii, surorile, aici era buiu cu mămuca, aici erau strămoşii. Aici era tot neamul său, ACASĂ, ţinut în palme de Cel cu Chipul Blând, susţinut şi îmbărbătat de Sfinţii, ale căror chipuri erau zugrăvite pe pereţii bisericii.

De Pr. Constantin Cojocaru

Filed in: Articole de la tineri, Pilde şi povestiri

Articole relevante:

Seri duhovnicești la biserica “Întâmpinarea Domnului”; invitat: Prot. Vasile Ciobanu Seri duhovnicești la biserica “Întâmpinarea Domnului”; invitat: Prot. Vasile Ciobanu
La mulţi ani, Iulian! La mulţi ani, Iulian!
Citiţi Sfânta Scriptură, ea vă învaţă cum să trăiţi. Discuție cu Protoiereul Nicolae Ciobanu Citiţi Sfânta Scriptură, ea vă învaţă cum să trăiţi. Discuție cu Protoiereul Nicolae Ciobanu
Seri duhovnicești la biserica “Întâmpinarea Domnului”; invitat: Protoiereul Nicolae Ciobanu Seri duhovnicești la biserica “Întâmpinarea Domnului”; invitat: Protoiereul Nicolae Ciobanu

6 Responses на "Drumul spre Casă"

  1. Stefania says:

    Doamne ajută!

    Povestirea este reală? Adică există în realitate personajul şi experienţa respectivă?

    Mulţumesc!

  2. Pr. Constantin says:

    Da, povestirea este absolut reala, doar numele sunt generice.

  3. Stefania says:

    Vă mulţumesc pentru răspuns!

  4. Stefania says:

    Pot prelua articolul pe blogul meu, cu menţionarea sursei şi a faptului că este reală?

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 2017 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress