Răspunsuri la întrebări ale tinerilor

Ce este viaţa duhovnicească? 
Viaţa duhovnicească înseamnă a trăi în Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească înseamnă a avea dreapta credinţă şi fapte bune. Viaţa duhovnicească înseamnă: o înălţime neajunsă de iubire, o adâncime nepătrunsă de smerenie, unite între ele cu un foc nestins de rugăciune. Această treime de virtuţi: iubirea, smerenia şi rugăciunea, nu trebuie despărţite niciodată. În jurul lor navighează celelalte virtuţi, ca instrumente necesare spre a ne uni cu Dumnezeu. 

Ce este un duhovnic? 
Duhovnicul este mama sufletului nostru, care se roagă lui Dumnezeu pentru noi. El împlineşte mai multe roluri în viaţa noastră duhovnicească: de pedagog, de medic, de judecător şi bineînţeles, cel care ne place cel mai mult, acela de povăţuitor, de părinte. Noi căutăm, avem nevoie de această iubire părintească, pentru că toţi avem sufletele rănite, mai mult sau mai puţin; însă, şi mai profund vorbind, pentru faptul că suntem chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Şi dacă Dumnezeu este iubire, atunci noi suntem chipul acestei iubiri, şi nu ne putem împlini decât în această iubire ipostatică infinită, care se cheamă Dumnezeu. 
Noi îl vedem pe duhovnic ca pe un om, ca toţi ceilalţi oameni, însă Dumnezeu îl numeşte „Îngerul Meu, povăţuitorul tău” (Ieşirea 23,23). Iată cum se raportează Dumnezeu la clericii Bisericii, îi numeşte „îngeri”. Ce este un înger? Un vestitor, un călăuzitor, un povăţuitor. Ei bine, această chemare o are părintele duhovnicesc. Deci el este îngerul nostru păzitor, povăţuitor şi mustrător de multe ori. Ne ducem la el cu fel de fel de întrebări, de la cele mai simple la cele mai complicate, de la cele de zi cu zi până la alegerile de viaţă: Ce fac cu viaţa mea? Mă căsătoresc? Nu mă căsătoresc? Ce drum să aleg în viaţă? Ce facultate? Toate acestea trebuie să le discutăm cu acest înger al nostru, pus de Dumnezeu, pe care trebuie să îl ascultăm, să îl iubim, să îl respectăm, să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să îi dea cuvântul vieţii şi discernământ în a ne povăţui pe calea cea dreaptă, care este Hristos. Şi dacă noi, ca ucenici, ne ducem la el cu rugăciune, Dumnezeu împlineşte prin el încă un rol duhovnicesc; acela de proroc. Căci dacă mergem la el cu rugăciune, Dumnezeu pune pe buzele, în mintea şi în inima părintelui nostru, cuvântul vieţii, cuvântul care ni se potriveşte. Şi vedem acest dar împlinindu-se în viaţa noastră. Nu îl vedem imediat. Poate ne ducem la el cu o întrebare şi nu primim 100% cuvântul pe care ni-l spune; totuşi, plecându-ne ascultării, îl împlinim. Abia după un timp vedem că Dumnezeu a pus pe buzele părintelui nostru cuvântul vieţii, cuvânt prorocesc, căci îl vedem împlinit, şi ne uimim de acest dar al lui Dumnezeu. 

Cum ne găsim, cum ne alegem duhovnicul? 
Aşa cum faci când te duci la medic şi întrebi care dintre ei este mai bun, aşa şi în acest caz. Întrebi, te sfătuieşti, vizitezi mai mulţi părinţi, afli părerile altor creştini care merg la părintele respectiv şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin multă rugăciune şi cu sfat, ajungi la acest părinte pe care trebuie să îl vezi ca pe îngerul tău păzitor. Învaţă el după legea lui Dumnezeu? Este un bun pedagog? Este un bun medic, îmi poate tămădui rănile mele? Sfaturile lui sunt sănătoase? Cunoaşte tainele inimii omului, ca să pună exact medicamentul respectiv şi pe inima mea? Navighează bine între asprime şi pogorământ? Toate acestea le aflăm prin rugăciune, prin citire şi prin sfat duhovnicesc. 

Cum să îl rabd pe aproapele? 
Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Ne lăudăm în suferinţă, bineştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde care nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Acest cuvânt este o scară duhovnicească. Şi cu ce începem? Cu suferinţa. Ce zice Apostolul: „Ne lăudăm în suferinţă…”. Cum adică să te lauzi în suferinţă? Iată cum: să îmbrăţişezi suferinţa! Nu putem avea răbdare dacă nu păşim pe prima treaptă dinaintea ei – îmbrăţişarea suferinţei în Hristos. Prin această îmbrăţişare vei vedea că în inima ta se întâmplă o minune. Dintr-o dată, nu te mai vezi tulburat sau răzvrătit în faţa suferinţei, nu mai eşti agitat. În momentul în care o acceptăm şi o îmbrăţişăm, aşa cum Hristos şi-a îmbrăţişat crucea, atunci inima noastră se schimbă, devine paşnică. Nu înseamnă că durerea a încetat, ci că inima noastră s-a lărgit, a depăşit nişte limite, nişte graniţe şi transcende durerea, nemaifiind biruită de durere. În momentul în care avem această atitudine, Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt şi ne dă capacitatea de a ne lărgi inima şi abia de atunci vorbim despre răbdare. Până atunci spunem: Vai cât l-am răbdat pe acela! Vai cât l-am răbdat pe celălalt! Vai ce mi-a făcut cutare! Însă nu am răbdat nimic, pentru că am cârtit tot timpul. Aceea nu este răbdare! Abia după ce experiem îmbrăţişarea suferinţei, o dată şi de mai multe ori, şi transcendem durerea, abia atunci am urcat pe treapta răbdării. Atunci când avem această atitudine creştinească faţă de durere, faţă de ispite, faţă de necazuri, faţă de neputinţele noastre şi ale altora, când inima noastră nu mai este împunsă, răzvrătită faţă de celălalt, Dumnezeu mângâie sufletul nostru. Şi din mângâierea aceea se naşte nădejdea care nu ruşinează. De ce aceasta? Pentru că deja dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre. 

Cum să recuperăm timpul pierdut? 
Pragmatic nu îl putem recupera. E pierdut. Duhovniceşte însă, prin smerita cugetare. 
Noi creştinii avem o singură posibilitate de a recupera timpul pierdut: adăugând smerenie la smerenie, părere de rău la părere de rău. Preotul, când face dumnezeiasca Liturghie, la Proscomidie, când scoate Sfântul Agneţ, zice: „Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat”. Meditaţi la acest cuvânt. Sfântul Isaac Sirul spune şi el: „Că am postit, nu m-am mântuit; că am privegheat, nu m-am mântuit; că am făcut milostenie, nu m-am mântuit; dar smeritu-m-am şi m-am mântuit”. Smerenia, dacă o practicăm cu adevărat, dacă ne străduim sincer, plineşte toate lipsurile. Aceasta este singura cale de-a recupera tot timpul pierdut. 

Se împacă creştinismul cu naţionalismul? 
Da şi nu. Aici sunt două perspective. Una pur dumnezeiască: nu există naţiuni, suntem ai lui Dumnezeu. Japonez, chinez, român etc., toţi suntem una în Hristos. Această perspectivă este desăvârşită, creştină. Există şi o perspectivă instinctuală, pe care tot Dumnezeu a creat-o, care porneşte de la instinctul de conservare-apărare al persoanei, al individului, instinct care, la nivel social, ia chipul naţionalismului. Fiecare specie o vedem ca pe o naţiune. Dacă în arenă oamenii puneau doi câini să se lupte, şi băgau apoi şi un lup, se observa faptul că cei doi câini se aliau împotriva lupului, se simţeau de aceeaşi naţiune. Acest lucru este instinctual. El poate fi transfigurat de viaţa duhovnicească sau poate fi desfigurat. Există atitudini mai mult sau mai puţin îndreptăţite de a fi naţionalişti sau nu, în funcţie de viaţa duhovnicească a naţiunii însăşi. De exemplu: dacă un alt popor nu trăieşte după voia lui Dumnezeu, mă îndreptăţeşte pe mine, ca naţiune creştin ortodoxă, să conserv odată cu dreapta credinţă şi acest spirit naţional – care nu se vrea desfigurat, ci se vrea doar transfigurat – care să mă păzească prin legea juridică omenească, de influenţa păcătoasă a acelei naţiuni păgâne. 

Care este rolul căsătoriei? 
Căsătoria este o mare taină a Bisericii. Ea este chemarea lui Dumnezeu către două persoane, să devină una în Hristos, trup şi suflet, două universuri care să devină un singur univers, o singură realitate dumnezeiască, pentru ca, în această realitate duhovnicească, dumnezeiască, să se zămislească, să se nască şi să crească fiii lui Dumnezeu. Aceasta este, dumnezeieşte vorbind, chemarea la căsătorie. 

Iată şi o mărturie a ceea ce se întâmplă tainic cu cei doi în momentul Tainei Căsătoriei: 
Doi tineri studenţi, ucenici ai Părintelui Sofian, se iubeau foarte mult. Însă iubirea lor era extraordinar de curată, încât toţi prietenii lor, studenţi şi ei, se minunau de gingăşia lor extraordinară şi îi admirau. După terminarea facultăţii s-au căsătorit şi au mărturisit unui prieten de-al lor ce au simţit ei în Biserică, în momentul Tainei Căsătoriei. Cei doi au spus: „Când am mers la biserică şi părintele a dat binecuvântarea pentru Taina Cununiei, am simţit atât de tare prezenţa Lui Dumnezeu – şi băiatul, şi fata, amândoi –, încât aveam senzaţia că nu mai respirăm aerul, ci Îl respirăm pe Dumnezeu Însuşi. Iar când părintele slujea Taina Cununiei şi tămâia, am simţit o putere de sus care ne-a unit. Simţeam că ea este în mine şi el este în mine, că nu mai suntem doi, ci suntem una”. Aceasta se întâmplă în Biserica Ortodoxă, la Taina Căsătoriei. De aceea, este păcat a avea relaţii trupeşti înainte de căsătorie, mai înainte de-a fi una în Dumnezeu. 

Cum pot scăpa de egoism? 
Trebuie să îţi pui voinţa la lucru, să conştientizezi patima şi apoi să o biruieşti. Nu se biruieşte spărgând seminţe sau dormind, ci luptând. Când să mă lupt? Când se manifestă patima. Când fratele îmi cere un ajutor şi se manifestă această iubire de sine în mine, să trec peste ea şi să îi răspund fratelui cu iubire şi smerenie. Şi să fac toate cu rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Dacă fac aşa, practic sunt pe calea vindecării. Dacă nu fac aşa, nu fac nimic. Însă, dacă vine cineva la mine să îl ajut cu ceva şi eu îl alung – Du-te de aici, lasă-mă în pace! –, după aceea îmi vin în sine, conştientizez că am greşit şi îmi zic: Gata, mă pun să postesc, să fac metanii…, nu înseamnă că mă lupt cu egoismul. Sunt bune şi ele, dar nu vindecă patima. Patima se vindecă atunci când se manifestă ea. Este ca un examen. În momentul când se manifestă patima, atunci trebuie să ne luptăm cu ea. Dacă ajungem să conştientizăm faptul că momentul manifestării patimii este şi singurul moment prielnic al biruirii ei,- şi chiar să aşteptăm aceste momente cu trezvie -, înseamnă că suntem pe drumul depăşirii limitărilor păcătoase, că suntem pe drumul libertăţii şi frumuseţii în Hristos, că suntem pe drumul dobândirii asemănării lui Dumnezeu. 

Cum să evit gândurile rele în timpul rugăciunii? 
Să nu le bagi în seamă. Să nu stai de vorbă cu ele. Vezi că a fugit rugăciunea, te întorci la rugăciune. Te faci că te bâzâie radioul, dar nu iei aminte la el. Aceasta este cea mai uşoară cale de a birui gândurile. 

Trăim într-un secol al vitezei, judecăm prea repede, ne mâniem prea repede, facem lucrurile mult prea repede, uităm cuvintele de folos prea repede. Unde e cheia? 

Cheia este să fim treji, chiar şi în viteză. Îngerii au viteze mult mai mari ca ale noastre, însă sunt mereu treji, lucru care este poate greu pentru noi. Dar altă cale nu este, decât de a fi treaz acolo unde eşti, în viteza la care eşti. Această trezvie care ne ţine mereu în faţa lui Dumnezeu, şi în tramvai, şi în autobuz, şi acasă, şi la biserică, este ca o rugăciune. Sfântul Teolipt al Philadelphiei, în Filocalia 7 spune: „Cel ce voieşte să primească bunăvoinţa împărătească foloseşte trei căi: sau se roagă cu graiul, – adică începe rugăciunea lui Iisus, de la rugăciunea buzelor – Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul – şi o zice continuu -, „sau se aruncă tăcând înaintea lui Dumnezeu”, – adică nu zice nici o formulă de rugăciune, ci orice ar lucra, stă cu trezvie ca şi cum Dumnezeu este în permanenţă cu ochii pe el -, „…sau se aruncă la picioarele celui care poate să îl înveţe”. Ce poate să îl înveţe duhovnicul, îndrumătorul? Primele două căi: când să se roage cu graiul, când să stea în faţa lui Dumnezeu; să le combine pe acestea două. Dacă te străduieşti să fii în stare de trezvie, aceasta este o rugăciune. 
Vorbeam cu un domn din Bucureşti la telefon, avea nişte probleme în familie şi i-am spus cum să se roage, dar el mi-a retezat-o: „N-am timp”. Atunci l-am întrebat: Când te trezeşti? Când pleci la serviciu? Când te întorci de la serviciu? Toată ziua era băgat cu capul în computer, venea foarte târziu acasă, într-adevăr, şi i-am zis aşa: Uite cum e, poţi şi tu să te rogi. Când te trezeşti dimineaţa faci rugăciunile începătoare, Psalmul 50 şi Crezul şi de când ai pus mâna pe clanţa uşii şi până la serviciu – era o distanţă de jumătate de oră –, spui continuu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, pe soţia şi pe fiica mea”. Am particularizat Rugăciunea lui Iisus în cazul lor practic, ca să se roage pentru soţie şi pentru copil, căci avea o problemă în familie. Când ai ajuns la serviciu spui un „Cuvine-se cu adevărat” şi te apuci de lucru, ce ai tu acolo, pentru că trebuie să îţi hrăneşti familia. În pauză, cât poţi, zi un Doamne Iisuse, un Tatăl nostru, un psalm, Crezul, Cuvine-se cu adevărat. Nu pleci de la serviciu până când nu repeţi aceleaşi lucruri: Rugăciunile începătoare, Psalmul 50, Crezul. Ai pus mâna pe clanţa uşii la birou, până acasă „Doamne Iisuse”. Când vii acasă, dacă mai poţi, citeşti un paraclis, dacă nu, mai faci nişte rugăciuni, ce poţi tu, şi te culci. Deci se poate, dar trebuie trezvie. În viteză se poate menţine trezvia. Acesta este secolul vitezei. Din timp în timp să ne oprim pentru rugăciune. Unii părinţi, şi chiar am văzut un părinte aici, la Putna, mai bătrân, foarte râvnitor spre rugăciune, care când făcea ascultările, dintr-o dată se oprea şi stătea două minute cugetând: Ce faci? Unde eşti? Unde e Dumnezeu? După acele două minute continua ascultarea. Aceste momente sunt foarte importante, sunt ca şi cum îţi reglezi lungimea de undă, ca să fii cu Dumnezeu, cu Hristos. Este foarte bine ca aceste momente să le avem din timp în timp, chiar în viteza noastră de zi cu zi. Toate acestea se pot pune uşor în practică. 

Cum putem birui superficialitatea societăţii de azi? 
Să trăim cu Hristos, să ne ţinem de poala hainei Lui 

Cum să scăpăm de rutina zilnică în plan spiritual? Mereu aceleaşi rugăciuni… 
Rutina intervine atunci când noi nu trăim cu adevărat în Dumnezeu, pentru că în Dumnezeu este ceva extraordinar de minunat, o bucurie din care nu ai mai vrea să ieşi. În momentul când intervine această rutină noi suntem deja plecaţi cu mintea şi cu inima, cu sufletul şi cu trupul departe. Când simţim această greutate, deja am făcut mulţi paşi spre întuneric, spre rău; şi el, diavolul, ne dă această stare; şi însuşi sufletul nostru se anesteziază. Din cauza asta ni se pare foarte greu. Când avem această senzaţie, acesta este un indiciu: Trebuie să mă trezesc, dacă sunt în starea asta înseamnă că sunt departe şi trebuie să mă silesc să îmi revin. În momentul când văd că am o neputinţă ca aceasta, trebuie să mă silesc. Sfântul Macarie cel Mare spune într-o omilie de-a sa: Cel ce voieşte să se apropie de Domnul trebuie mai înainte de toate să se silească a face bine chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru. Să se silească să iubească, chiar dacă nu are în el iubire. Să se silească să fie smerit, chiar dacă îi lipsesc smerita cugetare şi smerenia. Să se silească spre rugăciune, chiar dacă îi lipseşte rugăciunea duhovnicească. Să se silească spre a fi răbdător şi nemânios, chiar dacă îi lipsesc din fire aceste însuşiri. Sfântul enumeră mai multe lucruri şi încheie zicând: Pe unul ca acesta, aşa văzându-l Domnul, căci cu sila se apropie către El, îi va da iubire adevărată, smerenie adevărată, rugăciune duhovnicească şi, într-un cuvânt, îl va umple de toate roadele Duhului Sfânt. Fără această silire de sine, însă, nu schimbăm nimic, chiar cu toată teoria perfect învăţată. 

Are rost să ne rugăm pentru conducători? 
Orice faptă a unui om, orice gând, orice sentiment, orice cuvânt are valoare cosmică. Sfinţii Părinţi spun asta. Orice bine pe care îl facem are valoare cosmică. Orice rău pe care îl facem are o valoare cosmică. Este foarte important să ne rugăm unii pentru alţii, să înmulţim binele, să înmulţim lumina. Deşi conducătorii noştri sunt, poate, răi, noi suntem datori să ne rugăm pentru ei, pentru luminarea lor. Dacă şi noi oprim rugăciunea aceasta, ei vor fi şi mai răi, nu se vor face mai buni. De aceea, nu trebuie să oprim niciodată rugăciunea, chiar dacă ei sunt păgâni sau atei. Trebuie să ne rugăm pentru conducătorii ţării, pentru conducători, în general. Fiecare picătură de faptă bună contează, aduce un echilibru în balanţa lumii. 

Care este rolul tinerilor în societate? 
Prin ceea ce aleg ei, tinerii merg spre mai bine sau spre mai rău. La rândul său, fiecare tânăr poate influenţa alt tânăr şi aşa mai departe întreaga societate. Cu toţii ne dorim o societate frumoasă, echilibrată, însă cu toţii trebuie să lucrăm la acest echilibru, la această frumuseţe. Rolul tinerilor este foarte important, aş spune că poate mai important decât al bătrânilor, căci poate să existe o generaţie de bătrâni împietrită în anumite tipare, în anumite lucruri care duc la o stagnare a vieţii spre mântuire, a vieţii frumoase, a vieţii sănătoase, iar tinerii care vin din urmă să fie mai înţelepţi decât bătrânii, prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă în Biserică. Atunci ei revigorează şi vindecă toate efectele negative ale generaţiei de dinainte. Deci dumneavoastră, ca tineri, acolo unde veţi fi în societate: profesori, medici, oriunde aţi fi, orice serviciu pe care îl faceţi sau îl veţi face, să nu uitaţi să fiţi creştini adevăraţi. Să vă faceţi şi serviciul, dar să fiţi şi o pildă, o mărturie a lui Hristos în lume. Noi, oamenii, suntem ca radiatoarele: ceea ce avem în noi, aceea dăm mai departe. Părintele Stăniloae spune că: Energia unui suflet se imprimă în fiinţa altui suflet. Un tânăr duhovnicesc îl poate lumina şi pe celălalt. Noi toţi suntem chemaţi să ne ajutăm unii pe alţii. Şi spun Sfinţii Părinţi: Un frate care întăreşte pe alt frate este ca o cetate întărită pe care porţile iadului nu o vor birui

În particular, sufletul copilului în pântecele maicii sale este sub directa înrâurire a energiilor sufleteşti ale mamei. Rolul tinerilor şi tinerelor este foarte important, pentru că, dacă o fată creştină alege un alt creştin, şi navighează împreună pe calea mântuirii vieţuind duhovniceşte, echilibrul lor duhovnicesc se imprimă în fiinţa propriilor lor copii. În acest fel, generaţia tânără poate să influenţeze întreaga societate. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: Daţi-mi mame bune şi voi schimba faţa lumii! De aceea, dacă câştigi duhovniceşte o generaţie tânără, e ca şi cum ai învia o ţară, iar dacă perverteşti generaţia tânără, e ca şi cum ucizi o naţiune întreagă. 

Aşadar, rolul tinerilor în societate aş spune că este apocaliptic. De voi depinde toată România aceasta, şi de fraţii voştri elevi, studenţi, prieteni.

Selecţii din dialogul dintre Protos. David R. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2013

Material publicat în  revista „Cuvinte către tineri”, anul 2013, editată de Mănăstirea Putna

Filed in: Sfaturi tinerilor, Interviuri, Educaţie creştină

Articole relevante:

Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor, ediţia a X-a Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor, ediţia a X-a
Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Hîrbovăț a găzduit Întîlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Hîrbovăț a găzduit Întîlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova
Participă la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova, ITOM 2017 Participă la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova, ITOM 2017
Pentru a-l ajuta pe un tânăr, trebuie să fii visător ca și el, să fii sincer cu el și să-l iubești Pentru a-l ajuta pe un tânăr, trebuie să fii visător ca și el, să fii sincer cu el și să-l iubești

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 2017 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress