„Când oricine e la distanță de un click, nici nu ți se mai face dor”

chilie-1920x1080La schitul „Sfântul Ioan Evanghelistul” de lângă Luduș ești întâmpinat cu struguri, plăcinte și cu o bucurie a întâlnirii care n-are nimic artificial. Ca jurnalist, nu mai știi cum să reacționezi în absența suspiciunii.

„Hai, copii, luați loc, ați ajuns la timp!”, ne zice unul dintre monahi și ne așază direct la masa de prânz.

Schitul a fost construit pe culmea unui deal din satul Găbud, aflat la confluența județelor Mureș, Alba și Cluj. E un metoc, o mănăstire mai mică, subordonată administrativ Mănăstirii Oașa din muntele Șureanu. Planul de construcție nu e încheiat, dar călugării muncesc cot la cot pe câmp.Am venit aici să-l întâlnim pe părintele Pantelimon (39 de ani), o prezență fascinantă, după cum spun tinerii prezenți la taberele duhovnicești organizate la Oașa și la Găbud.

„Vorbiți-mi despre voi!”, ne invită părintele. Sună straniu. Îngăimăm niște banalități. Pornim reportofonul ca să alungăm senzația de stânjeneală, iar omul din fața noastră zâmbește înțelegător.

Urmează o confesiune despre credință, despre „cea mai frumoasă prietenie posibilă, cea cu Dumnezeu”, dar și despre descompunere sufletească, muzică rock și Facebook.

*

– La 23 de ani ați ales viața monahală. În ce context s-a consolidat această decizie?

– În primul rând, am ajuns la biserică dintr-o nevoie spirituală, pentru că, altfel, ca tânăr, nici nu înțelegeam ce se întâmplă în biserică. Neînțelegând, nici nu-mi plăcea. Credeam că la biserică merg numai bătrâni. Muzica, față de ce muzică ascultam eu, lăsa mult de dorit. Cumva, din punct de vedere formal, nu înțelegeam ce se întâmplă la biserică și nu gustam ceea ce se întâmpla.

Am ajuns de nevoie la biserică, dar nevoia se datora unei căutări. Îmi trăiam atunci tinerețea, așa cum înțelegeam eu s-o trăiesc. Pe de altă parte, simțeam o destrămare, o descompunere sufletească sau spirituală. Simțeam că mă degradez efectiv și nu știam cum să opresc această degradare.

Simțeam cumva că mi se consumă tinerețea și că toate calitățile tinereții se uzează: entuziasmul, dinamismul, idealismul, prospețimea, inițiativa. Simțeam că-mi slăbește tăria de caracter, că-mi slăbește voința, într-un cuvânt simțeam că îmbătrânesc. Chiar dacă nu înțelegeam ce se întâmplă în biserică, simțeam totuși această energie regeneratoare pe care o are biserica în mod concret asupra vieții oamenilor.

– Nu v-a lipsit nimic din lumea pe care ați părăsit-o? Au existat momente de îndoială?

– Înainte de a pleca la mănăstire, am fost acolo trei luni în vacanță. Am constatat cu mirare și cu uimire că nu mi-a lipsit nimic. Eram încă student, înaintea ultimului an de facultate. Am stat trei luni la mănăstire, spunându-mi că nu se poate trăi în afara lumii, că este imposibil, de neconceput.

Am constatat că, în trei luni, nu mi-a fost dor de nimic și că, în mod real, nu mi-a lipsit nimic. M-a pus la modul serios pe gânduri acest lucru. Reușisem să mă încadrez în program, ceea ce iarăși mi s-a părut o chestie supraomenească, să te trezești în fiecare noapte la 3 pentru rugăciune, ceva ireal. Este ireal în alt context, dar acolo irealul devenea plauzibil, însuși firescul vieții.

Atunci s-a înfiripat gândul de a merge la mănăstire. Întorcându-mă înapoi în centrifuga lumii, mi-am pierdut iarăși orice reper, orice sistem de referință, am intrat iar în neclaritate. Apropiindu-se finalul facultății, trebuia să iau o decizie. Eram înclinat și într-o direcție și în alta, nu mă puteam hotărî, dar aveam cel puțin amintirea lucidității din perioada vacanței la mănăstire.

Atunci mi-am spus: nu știu ce vreau să fac, dar, în starea asta de zbucium și de neclaritate, sigur nu pot lua o decizie. Am spus că o să merg la mănăstire și acolo mi se va limpezi gândirea și că o să devină evident ce trebuie să fac. Am terminat lucrarea de diplomă, iar la o săptămână după absolvire am plecat la mănăstire să mă limpezesc. Practic, după aceea n-a mai existat nicio dilemă.

– Cum au reacționat părinții dumneavoastră? V-au respectat alegerea?

– Părinții? Era ca o înmormântare, foarte puțini părinți ar putea fi de acord cu plecarea la mănăstire a copiilor lor. Mulți sunt de acord cu călugării, dar să fie vorba de copiii altora. Apreciază călugării, dar să nu fie călugări copiii lor. N-au fost de acord, părea efectiv ca o înmormântare. Pleci în loc să-ți faci o carieră?

Le-am spus doar după absolvirea facultății, voiam să am liniște în perioada de licență și nu aveam nevoie de sabotaj emoțional. Le-am spus cu trei zile înainte de a pleca, cu riscul de a avea trei zile de negocieri și discuții.

– Au înțeles în cele din urmă?

– După câțiva ani au înțeles, văzând că nu mă întorc. Le spusesem că nu e o decizie definitivă, că merg o perioadă, să mă gândesc ce fac, că sigur o să mă întorc acasă dacă nu sunt de mănăstire, să fie liniștiți. Așa i-am păcălit.

– Vorbiți-ne despre întâlnirea cu părintele Teofil Părăian.

– Una dintre întâlnirile providențiale pentru mine. Era în vârstă, dar avea activat tot potențialul tinereții. O personalitate foarte puternică, în virtutea unei puteri care venea din credință și care îl făcea să fie viu, să fie tânăr.

Cumva am înțeles că Biserica e locul unde se poate conserva și, chiar mai mult, se poate înainta într-o întinerire, într-o tinerețe perpetuă. Să vezi oameni care nu simulează tinerețea! Mai vezi și bătrâni care nu știu să-și asume atributele bătrâneții, cumva nu sunt împăcați cu condiția lor, cu vârsta lor, și încearcă să pară niște adolescenți. Îți dai seama că sunt cumva niște impostori și că sunt niște inadaptați la propria vârstă.

Părintele Teofil nu încerca să pară tânăr, să se comporte precum un tânăr, dar avea o tinerețe interioară. Gândiți-vă că părintele Teofil, la 70 de ani, încă își punea problema să învețe poezii, poezii de dragoste. Pentru mulți oameni, după ce se termină școala, se termină și inițiativa auto-educării. Mai sunt educați în continuare numai de televizor, dar nu se mai educă pe ei înșiși.

– Care erau poeții pe care îi iubea cel mai mult?

– Avea mai mulți poeți pe care îi recita. Recita și din Vasile Militaru, avea o poetă preferată, pe Teodosia-Zorica Lațcu, maica Teodosia Lațcu, cu poezii foarte frumoase și profunde. Mai recita și din Coșbuc, și din Eminescu.

– În ce circumstanțe l-ați cunoscut pe părintele Teofil?

– Prima întâlnire s-a întâmplat când eu aveam 16-17 ani. Nu eram dus la biserică la momentul respectiv, dar am auzit că vine în Timișoara, să țină o conferință, un călugăr orb. Și mi s-a părut ceva inedit, pitoresc, a generat o anumită fascinație asupra mea această întâmplare. M-a invitat cineva și am mers să văd conferința.

Am fost impresionat de toată acea efervescență a părintelui, știu că atunci și recita foarte multe poezii. Mai marcant a fost însă sentimentul de umilire pe care l-am trăit pentru că îl simțeam pe acest om mult mai tânăr decât eram eu. Mă simțeam mult mai obosit, mai împovărat, mai consumat; el avea 65 de ani, iar eu 16 ani.

N-am reținut multe atunci, poate doar niște trăiri personale, dar am reținut cuvântul Sâmbăta și numele părintelui, Teofil. După ce m-am întors la credință l-am reîntâlnit, când eram la ASCOR, și mi-am amintit de ce a fost părintele care mă impresionase cu câțiva ani în urmă.

– Știu că în adolescență erați consumator de muzică rock. E un păcat să asculți Sepultura?

– Atunci o făceam din teribilism, care este o manifestare adolescentină, dorința de a te afirma și a ieși în evidență. Cumva muzica rock era și o modalitate deosebită de a ieși în evidență. Muzica rock nu e una comună, ușor de gustat. Nu atât că-mi plăcea așa de mult Sepultura, pentru că am căutat formații mai digerabile, gen Metallica, mai digeste.

Într-o perioadă de tranziție ascultam Mike Oldfield, dar printre preferințele mele mai erau Led Zeppelin, Jimi Hendrix, îmi plăceau instrumentaliștii buni. Scorpions sau Guns N’Roses mi se păreau comerciali, și chiar așa și erau. Cred că, până la urmă, era o chestiune de atitudine.

În nici un caz nu înțelegeam eu textele, ca să văd cât satanism afișat sau implicit este în muzica rock, dar era ideea de a ieși din zona muzicii comerciale. Am mai ascultat și Nirvana, dar nu mi-a plăcut că solistul s-a sinucis. Mi se părea un gest care l-a descalificat.

– Vă mai este accesibilă această experiență?

– Atunci era mai degrabă dorința de a ieși din zona comunului, de a nu fi asociat unei existențe mediocre, banale. Am renunțat la muzica rock pentru că, la un moment dat, am avut senzația sau trăirea maleficității care era în această muzică. E o muzică a revoltei, are o anumită agresivitate.

Nu zic că oamenii nu ar trebui să fie atenți la ceea ce nu este bine, e în regulă să fii supărat pe ceea ce nu funcționează. Singurul amendament e că această revoltă era mereu îndreptată înspre afară, adică spre răul din afară. Acesta este un mod facil de a căuta să rezolvi problemele, prin schimbarea altora.

Doar manifestarea revoltei prin atitudini distructive nu mi se pare o soluție, și nici afirmarea, pentru că mulți tineri încearcă să se afirme. E mult mai facil să te afirmi distructiv sau auto-distructiv, adică te auto-distrugi încercând să atragi compătimire, compasiune, tot dintr-o dorință de atenție sau o lipsă de afecțiune.

E mult mai greu să te afirmi constructiv, prin valoare. Asta presupune să acumulezi valoare și se poate realiza doar în condiții de efort, pe când de distrus, poți să distrugi fără să faci eforturi deosebite.

– Muzica rock pare că vine cu o ofertă tentantă pentru oricare vârstă…

– Un tânăr care ascultă rock e un om nemulțumit, care înțelege că lucrurile nu funcționează cum trebuie. Acum, faptul de a rămâne până la bătrânețe mi se pare că sună un pic a neînțelegere a adevăratelor mize. Nu-i prea înțeleg nici pe cântăreții de muzică rock. Cântă la bătrânețe așa cum o făceau în adolescență.

Sigur, ne revoltăm, încercăm să schimbăm lumea, mai degrabă decât să încercăm să ne schimbăm pe noi înșine, dar dacă rămâi în continuare fidel aceluiași mesaj, înseamnă că n-ai depășit o anumită fază de maturizare sulfetească. Sau că ai rămas blocat undeva în zona esteticului și ai ieșit din sfera semnificantului, a sensului.

– Ați studiat artele la Timișoara. Aveați vreo predilecție artistică în acea perioadă?

– Am terminat pictură de șevalet. De mic copil am fost bun la desen, desenam mult în creion. La liceu am mers pe structuri de design industrial, unde se insista mult pe desen. La facultate am considerat că ar fi bine să merg într-o zonă unde eram eu mai vulnerabil, mai slab, și am mers pe pictură, pe culoare. Nu mă încânta foarte mult arta abstractă, eram mai degrabă atras de cea figurativă.

Mai încercam și eu să forțez niște simboluri, să compun simboluri, când de fapt erau foarte multe lucruri purtătoare de simbol. Trebuia numai să le vezi, să recunoști potențialul de simbol pe care-l are realitatea. Nu trebuie să încerci să inventezi simboluri, trebuie numai să le descoperi.

Astea erau căutările din timpul facultății. Nu încercam să merg pe o anumită linie artistică pentru că n-aveam această pretenție, să mă cred artist când eu de abia învățam. Eram de părere că, dacă știi să ții creionul și pensula în mână după ce termini facultatea, n-ai făcut-o degeaba. Dar să ai deja pretenții de a avea o linie, un specific al tău, mi se părea un pic supralicitat. După facultate n-am mai avut timp să merg pe partea asta artistică, pentru că am virat-o spre iconografie, pe care o consider împlinirea spirituală a artei, locul unde se întâlnește arta cu credința.

În general, orice formă de artă este un limbaj, un limbaj de comunicare, și atunci contează ce vrei să comunici prin intermediul acestui limbaj. Icoana comunică mai mult, comunică foarte mult și de aceea n-am mai căutat în altă parte, n-am mai simțit nevoia de a picta peisaje sau portrete. Cum să las o icoană pentru a picta altceva?

– Cum vi s-a desăvârșit tehnica în iconografie?

– O icoană trebuie abordată foarte temeinic. La început am avut o problemă, până mi-am dat seama că nu-mi ies pentru că încercam să le fac foarte repede, așa cum se pictează în ulei, pe șevalet. Icoana nu exclude prospețimea, tușa, dar exclude superficialitatea. E o chestiune care trebuie abordată temeinic, începând de la preparare, de la suport, până la vernisare. Și materialele se aleg cu mult mai mare atenție.

Când pictez o icoană merg din aproape în aproape și încerc să stabilesc niște raporturi cromatice cât mai delicate și cumva să păstrez un inefabil al icoanei. Să păstreze și o anumită transparență și o anumită taină a ei. Lucrez cu suprapuneri, cu straturi de culoare suprapuse.

Am lucrat la o icoană mai mare, cu Sfânta Treime, la care am refăcut desenul unui chip de vreo 13 ori. L-am șters, l-am refăcut, până a corespuns. Nu este nicio grabă, important e rezultatul, să nu fie culorile îmbâcsite, să nu fie obosită icoana. Nici nu le bibilesc foarte tare, îmi place o anumită prospețime, dar nici nu le fușeresc.

– Știu că sunteți pasionat de fotografie…

– Nu este o pasiune, chiar dacă fac fotografie de mulți ani. Am început să fac fotografie în momentul în care mi-am pus problema unei foto-documentări, a unui jurnal în imagini ale vieții de mănăstire. Mi-am dat seama imediat că nu știu să fac poze. Aveam niște noțiuni, terminând Facultatea de Arte, dar noțiunile în fotografie sunt mult mai precise, mai clare. Sunt și noțiuni tehnice care țin de optică. Atunci am început să studiez fotografie.

– V-ați aflat vreodată în fața unui peisaj despre care să fi spus că nu există ceva mai frumos?

– Normal că vezi peisaje, dar una e ce vezi tu ca om și alta e ceea ce surprinde aparatul. Ca să faci fotografie trebuie să înțelegi ce vede aparatul. Orice peisaj s-ar putea să ți se pară superb, dar aparatul să nu-l poată reproduce.

Tu vezi o imagine de miliarde de megapixeli, iar el va putea să reproducă 10 megapixeli. Aparatul nu vede cum vede ochiul omului. De multe ori, ca să faci o fotografie frumoasă trebuie s-o anticipezi.

S-a mai întâmplat să merg pe munte degeaba, să car aparatul degeaba și în sus, și în jos. Pentru că nu surprindeam momentul frumos. Mă trezeam noaptea, urcam cu frontala să prind răsăritul de pe vârf. Ceea ce este bun la fotografie e că te face sensibil tot timpul la situațiile frumoase din jurul tău. Fotografia nu ține doar de a vedea frumosul, ci ține mult de posibilitatea de a-l sesiza. El există, dar poate tu nu-l sesizezi, pentru că nu ești preocupat de căutarea frumosului.

Avem nevoie de frumos, e o necesitate a omului, frumusețea ține de strictul necesar, dar mai importantă este capacitatea de a o vedea. Frumusețea, de cele mai multe ori, are un comportament discret, nu este foarte evidentă. Nu strigă, dar șoptește, e lângă tine permanent. Este un mare câștig al fotografiei faptul că te face atent la frumusețea cotidianului și la tot ceea ce este frumos în cotidian.

Am cărat și 12 ore echipamentul degeaba, făcând 3-4 cadre inutile, dar alteori a fost cu folos. E o chestiune de anticipare, se poate întâmpla sau nu se poate întâmpla un moment frumos.

– Spuneați undeva că nu poți juca șah cu diavolul, un jucător redutabil, și că, din acest motiv, omul are nevoie de un fel de ghidaj spiritual…

– Rațiunea poate lua foarte multe forme, orice ideologie poate fi raționalizată și justificată într-o anumită logică, așa cum a fost și comunismul și alte ideologii. Ele păreau să stea destul de bine pe soclul logicii. Diferența e că n-aveau în vedere omul real, ci omul ideal. Lucrau pentru un om ideal care nu există.

Biserica are în vedere omul real. Omul credincios, chiar dacă are o anumită încredere în sine, știe să se și teamă de sine. Nu se expune la situațiile în care slăbiciunile lui îl pot doborî. Diavolul știe să jongleze foarte bine cu logica. În zona logicii, dacă nu intervine o supra-logică a lui Dumnezeu, dacă nu intervine adevărul, totul poate fi rescris, chiar și moralitatea.

– Care ar fi misiunea duhovnicului?

– Oricine poate impune subiectivismul lui ca adevăr. Interesul se poate insinua foarte discret în judecată. Felul în care judec eu realitatea poate fi unul interesat, poate nu explicit, iar interesul alterează rațiunea. Adică nu mai sunt obiectiv în momentul în care sunt interesat, sunt subiectiv.

Pot să nu-mi dau seama de lucrul acesta și pot crea o realitate subiectivă care nu are nimic de-a face nici cu realitatea, nici cu supra-realitatea. Să fie realitatea mea și acolo pot foarte ușor să mă rătăcesc în propria-mi subiectivitate.

Atunci, dacă nu vine cineva din afară, cineva care să aibă o anumită înțelepciune și iscusință în a delimita lucrurile și a demasca toate imposturile de gând, atunci e foarte greu ca cineva să ajungă de unul singur la înțelegerea adevărului.

Mai mult, în căutarea adevărului, cea mai mare problemă este sinceritatea. Pentru că de multe ori adevărul este disconfortant, atunci unii îl evită și preferă să se auto-amăgească. Fac asta fără să-și dea seama, cumva implicit, nu explicit. Nu-și definesc auto-amăgirea ca să nu devină conștienți de ea. Dacă devii conștient de ea, nu te mai poți minți. Dacă te minți la modul conștient îți dai seama că te minți. Există și o stare mincinoasă a omului.

De asta spun că, din punctul de vedere al unei logici, ești mult mai fragil și mult mai instabil decât demonii, care au un alt potențial de inteligență și pot foarte ușor să-ți însumeze gânduri ale lor, pe care tu să le crezi ca fiind ale tale și să crezi că sunt convingerile tale. Tu nu le percepi ca venind din afară, sunt gânduri care răsar în mintea ta, dar tu nu știi dacă sunt ale tale, dacă sunt de la îngeri sau de la demoni, nu poți face distincția între ele.

Asta pentru că omul trăiește foarte mult la suprafața ființei sale. De acolo nu vezi ce se întâmplă în profunzime, în interior. Trăiești superficial la suprafață, dar nu-ți dai seama de ceea ce se întâmplă pe dedesubt.

– Ce lucruri ne scapă din vedere când trăim doar în zona superficialului?

– Diavolul nu are acces la un interior foarte profund, numai Dumnezeu are acces acolo, dar Dumnezeu nu intervine fără consimțământul omului. Diavolul are, în schimb, acces la zona simțurilor. Iar simțurile au o putere de a genera gânduri, au această abilitate de a-și urmări interesul. Atunci, își fac lobby pentru a-și satisface propriul interes, având capacitatea de persuasiune și manipulare a gândirii omului.

Când un om nu-și mai controlează simțurile, acestea aproape că se autonomizează, se iau în vedere pe ele însele și exercită o presiune asupra gândirii. Cer justificare și satisfacere, justificarea iraționalității până la urmă, a unei stări pătimașe. Sunt foarte multe gânduri deghizate, ele sunt ceva dar vor să se prezinte ca fiind altceva. Până la urmă, rațiunea omului e o zonă de nisipuri mișcătoare în care n-are un control foarte exact, foarte precis.

– Cum priviți fenomenul Facebook?

– Toate acestea le asociez unei noțiuni, îi numesc hoții de timp. Sunt cei care îți fură timpul. Și cred că este suficient, pentru că timpul pe care-l trăim îl asimilăm, așa cum asimilăm aerul pe care-l respirăm și mâncarea pe care o digerăm. La fel asimilăm și timpul. Timpul petrecut într-un fel sau în altul schimbă componența ființei noastre.

Cine controlează timpul sau petrecerea lui controlează într-un final dezvoltarea personalității unei persoane. Când ți se fură timpul sau ți se sugerează, persuasiv, un anumit mod de a ți-l petrece, în tot acel interval tu ești modelat într-o anumită direcție.

Este greu să reziști la seducția curiozității. În momentul în care ai o cantitate de timp liber e mult mai ușor să-l consumi în curiozități. În acel interval tu consumi. E mult mai greu să petreci timpul nu consumând, ci producând, să convertești timpul în valoare. Produci în momentul în care, în loc să consumi curiozități, citești sau aprofundezi, studiezi, sau te rogi, sau lucrezi.

Acum există mulți hoți de timp, care îți fură câte un pic sau un pic mai mult, în fiecare zi, și care astfel îți reduc timpul de viață. Ajungem în fiecare zi să trăim cu 2-3 ore mai puțin, ore în care efectiv stai și consumi, adică pur și simplu stai.

Omului îi este dat timpul pentru a ajunge undeva, pentru a parcurge o distanță sau un drum care-l duce spre menirea sa. Dacă te oprești din acest drum, dacă nu-l înțelegi, e ca și cum ai intra în ceață și te-ai rătăci. Nu mai știi unde, nu mai știi încotro, nu mai ai puncte cardinale și busolă, nu mai ajungi la destinație.

Aș putea spune că foarte mulți oameni își ratează menirea prin faptul că nu înțeleg, o dată, că au o destinație și, după aceea, că li se fură timpul pe care-l au la dispoziție pentru a înainta către acea destinație.

În momentul în care ți se schimbă petrecerea timpului, începi să te modelezi într-o altă direcție; cumva, pe orice cale mergi, calea te modelează pe tine, și ajungi să fii altcineva. Nu ajungi să te regăsești pe tine, ajungi să trăiești cu o identitate de împrumut. Nu mai reușești să-ți găsești propria identitate, după care să stabilești o relație cu alte identități bine definite.

E o identitate de împrumut, compusă din clișee, și o susții pe aia în existență. Ajungi, practic, outsiderul propriei vieți, perifericul propriei vieți, să fii un cerșetor în propria-ți viață, care subzistă cu firimiturile care cad de la masa stăpânului, adică identitatea de împrumut. Ea e cea care trebuie hrănită și slujită.

– Pe 24 august 2015, Facebook a depășit în premieră pragul de un miliard de utilizatori pe zi.

– Nu știu cât de evitabilă sau inevitabilă este socializarea, dar, îmi aduc aminte că, atunci când nu aveam telefon mobil, mi se mai făcea dor de câte o persoană.

Acum, când orice persoană este la o distanță de un click, nici nu ți se mai face dor, nici nu te întâlnești cu acea persoană în mod real. Nu mai simți dorul, nu mai simți nici prezența, nici absența persoanei.

Totul s-a mutat într-o zonă de improvizație a relației. Nu mai trăiești relația la modul profund. Înainte era și dorul, și bucuria întâlnirii. Acum nu te mai bucuri de acea întâlnire pentru că abia ai schimbat un mesaj, cu câteva minute înainte.

– Există un pasaj în Biblie care vi se pare sclipitor prin mesajul pe care îl transmite?

– În Biblie, pe măsură ce citești, descoperi lucruri la care nu te-ai gândit. Legat de ultimele lecturi, ultimul subiect care m-a frământat a fost legat de ce cei care au fost invitați la nuntă, din pilda nunții fiului de împărat. Întâi li s-a spus de nuntă și apoi au fost invitați în mod concret. De ce acei oameni i-au batjocorit, neglijat sau chiar ucis pe cei trimiși să-i invite la nuntă? Că doar n-au fost chemați să muncească în mină, au fost chemați la ospăț de nuntă. Cum să omori pe cineva care te cheamă la ospăț?

Înțelegerea acestei situații iraționale este fascinantă. Apare o doză de iraționalitate și nefiresc. Poți să refuzi, dar de ce să ucizi? Asta arată manifestarea urii, cum se explică ea? Nunta le aducea aminte că există un împărat și că împăratul are un moștenitor care urmează să împărățească. Oamenii nu vor să știe de împărat, vor ca lumea să fie a lor și să dispună de ea fără să mai dea socoteală cuiva, împăratului sau fiului acestuia.

Uitând că, totuși, împărăția e a împăratului și nu este proprietatea lor. Tot așa, mulți oameni în ziua de astăzi ucid orice gând, orice manifestare a conștiinței care le aduce aminte că poate nu e bine ceea ce fac, astfel încât ei să poată dispune la modul inconștient de lume, și de viața lor și de ei înșiși, cum vor ei, fără să trebuiască să dea socoteală nimănui. Urăsc orice manifestare a supranaturalului pentru că le aduce aminte că nu sunt ei stăpânii absoluți ai propriei existențe.

Mulți oameni dispun de sănătatea lor așa cum vor. Uită că sănătatea este un dar, este bijuteria cea mai de preț a unei familii, care trebuie îngrijită, prețuită și transmisă generațiilor următoare. Nu trebuie cheltuită, este o valoare a familiei, nu numai a mea personală.

Oamenii își consumă sănătatea cum vor ei, în interesul lor, o uzează, se otrăvesc cu toxine, chimicale, și transmit alterată, ciobită, stricată această bijuterie. Și cu multe lucruri procedează oamenii la fel. Așa se explică iraționalitatea gestului de a ucide pe cineva care te cheamă la o petrecere și nu la muncă sau la robie.

– Simțiți că aveți o datorie morală față de clericii care și-au apărat credința în închisorile comuniste chiar și cu prețul vieții?

– E mai mult decât o datorie morală. Efectiv simți o iubire pentru ei. Să dăm exemplul patriotismului. Acesta nu e o datorie morală sau o ideologie. E doar sentimentul firesc de cinstire pe care îl ai față de părinți, numai că aici nu e vorba numai de părinții biologici, ci de cei care ți-au dat o credință, o limbă, cărora le ești dator și recunoscător.

Deci este vorba mai mult de sentimentul de cinstire și de recunoștință, de prețuire, de identificare. Te identifici cu năzuințele lor, cu lupta lor, cu idealurile lor. Sunt oameni care-ți impun respect. Au avut acest curaj de a sfida comunismul suportând toate consecințele. Vorbim de un erosim și un curaj care clar impun respect.

– Aveți și un reper din această perspectivă?

– Ar fi părintele Calciu-Dumitreasa, care a ținut acele cuvântări către tineri și a reușit să mobilizeze niște generații de tineri, într-o rostire care atrăgea atenția asupra imposturii ideologiei comuniste. Pe lângă rezistența aceasta împotriva ideologiei a fost și un alt tip de rezistență, nu una pasivă, dar care s-a axat nu pe combatere, cât pe afirmare a unei valori.

Părintele Teofil Părăian, părintele Cleopa au promovat valorile creștine, au contrazis comunismul implicit, nu la modul acesta explicit. Au fost tot la fel de redutabili ca și cei care au combătut comunismul fățiș.

– Care sunt întâlnirile care v-au marcat viața?

– Să încep cu tinerii din asociația ASCOR. Sigur, înainte am întâlnit tineri care filosofau sus, în teorie, dar erau foarte inconsecvenți cu practica, nu aveau o ținută de viață spirituală. Pe cei din asociație i-am întâlnit întâmplător la o zi onomastică. Ei încercau să-și corecteze viața după convingerile pe care le aveau.

A fost o întâlnire determinantă pentru mine, pentru a mă întoarce la credință, pentru a mă reconverti la credință. Apoi motivul pentru care am intrat în mănăstire, când l-am cunoscut pe părintele Iustin (starețul de la Oașa). Îl cunoșteam de când era student. N-aș fi crezut că pot să merg la mănăstire și n-aș fi știut cum să merg într-o mănăstire. Nu m-aș fi putut decide să merg la modul general, la mănăstire.

Dacă nu exista concret mănăstirea Oașa, eu n-aș fi mers la orice altă mănăstire, cu orice alt colectiv monahal. N-aș fi fost atât de convins de calea asta ca să merg așa orbește, oriunde. Și cred că, dincolo de noțiuni, avem nevoie de oameni care să dea viață acestor noțiuni. Ca în școală, nu poți învăța o materie din carte dacă nu reușești să stabilești o relație și cu profesorul.

Dimensiunea umană a oricărei realități din viață este fundamentală. Adică numai binele nu te convinge, dar omul bun te convinge.

– Catedrala Mântuirii Neamului e un edificiu ce trebuie să existe?

– În primul rând, Bucureștiul nu are o catedrală. Era foarte fain să mergi în Timișoara, la catedrală, se cânta frumos, slujba era frumoasă. Catedrala avea prestigiul ei, ca lăcaș, era impresionantă, acolo se ruga foarte multă lume.

Cred că Bucureștiului îi trebuia o catedrală. Catedrala Patriarhală care există e o biserică de cartier, biserica unei foste mănăstiri, mică, minusculă, n-are nici măcar prestigiul unui oraș provincial. Este indiscutabilă nevoia unei catedrale într-un oraș ca Bucureștiul.

– Există o carte, în această bibliotecă, de care nu v-ați putea lipsi?

– Pot să vorbesc despre cartea la care țin cel mai mult. Autorul meu preferat este părintele Dumitru Stăniloae. Mai sunt și alții pe care-i citesc cu plăcere. O carte care îmi place foarte mult este un manual al părintelui Stăniloae, manualul de dogmatică pentru facultate. Dar e scris cu multă iubire și trăire, nu ca un manual, cu o atitudine didactică. E o teologie simțită, nu doar gândită sau calculată.

– Urmăriți scena politică din România? Cum ar trebui să reacționeze un tânăr care află că liderii politici pe care i-a votat sunt implicați în afaceri de corupție?

– Nu sunt atent la ceea ce se întâmplă pe scena politică, dar știu un lucru. Spunea părintele stareț Iustin că, dacă vrei să faci o lucrare tare, îți trebuie oameni tari. Degeaba ai tu un proiect foarte tare, dacă nu ai oameni cu care să-l implementezi.

Problema nu ține atât de mult de legislație, sistem sau politică, ci stă în absența oamenilor. Poți avea cele mai bune intenții politice, dar dacă n-ai clasa politică pentru a le implementa, nu e altceva decât un proiect avortat. Și atunci, propriu-zis, așteptările trebuie să fie legate de noi. În țara asta este nevoie de oameni. Atât timp cât eu nu sunt om într-un mod deplin, și ca român, și ca profesionist, nu pot să pretind altuia să fie.

Cum a zis Domnul Hristos, cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra. Deci pe alții nu pot să-i schimb, dar pe mine pot să mă schimb. Poate mă schimb eu, poate te schimbi tu, se schimbă și ei. Cu educație corectă și bună, vor apărea oameni cu care vei putea să faci ceva. Dacă nu ai cu cine să faci, nu are rost să te împiedici de faptul că nu se face. Dacă tu nu faci, nu e corect să-i reproșezi altuia că nu face.

– Valul de refugiați din Orient a generat situații dramatice. Se ridică din nou ziduri între oameni. Sunt multe voci care vorbesc despre o amenințare pentru lumea creștină.

– Ar fi foarte important să înțelegem că orice credință generează o societate sau, cum zicea cineva, orice filosofie se verifică în sociologie. Și atunci, oamenii care sunt animați de o anumită credință, colectivitatea lor, va genera un anumit tip de societate, și numai acel tip de societate, indiferent de loc.

Gândirea omului, viziunea sa asupra existenței se traduce într-un anumit mod de viață, într-un anumit mod de a fi. Cei care vin se vor coagula ca niște comunități care, în măsura în care își vor trăi credința, vor clădi un anumit tip de societate. Nu poți să faci abstracție de aceste lucruri. Să nu crezi că tu le vei putea impune societatea ta, viziunea ta asupra existenței. Asta se va întâmpla numai dacă își vor schimba credința, dar altfel nu.

În legea musulmană este legiferat totul, începând de la adresare, la relație, la gesturi. Fiecare detaliu al vieții este legiferat, este introdus într-o legislație musulmană. Nici comportamentul, nici îmbrăcămintea nu sunt opțiuni personale, ci sunt legiferate, ca orice detaliu al vieții. Dacă sunt serioși, nu vor putea renunța la mentalitățile lor.

– Coabitarea este imposibilă?

– Nu știu, vorbim despre niște fenomene greu de evaluat. Și în prezent coabitează comunități musulmane în Europa. Cum s-au integrat ei așa o vor face și cei care vin acum. Dumnezeu este modelul omului și, în funcție de cum îl iubești pe Dumnezeu, comportamentul lui Dumnezeu legitimează comportamentul omului. Adică, comportamentul lui Hristos legitimează comportamentul creștinului, comportamentul lui Mahomed legitimează comportamentul musulmanului.

Sunt viziuni foarte diferite din acest punct de vedere. Au existat coabitări și în trecut, dar nu erau societăți amestecate. Și la noi în țară erau sate de sași, sate de români, sate de bulgari, sate de sârbi, dar nu se amestecau. Se respectau, dar nu se amestecau. Așa a funcționat relativ pașnic această coabitare. S-ar putea ajunge la o imparțialitate dacă ar renunța toți la credință, dar asta nu se va întâmpla niciodată.

Dar, repet, Dumnezeul creștin este un Dumnezeu al iubirii și un Dumnezeu care-i slujește omului și vine să-și dea viața pentru a răscumpăra greșeala omului. Altceva este un Dumnezeu dominator, care pretinde ascultare și supunere fără crâcnire și fără drept de apel.

Aceste modele, diferite, generează modele diferite de relații umane. Dacă Dumnezeu este dominator, legitimează și tendința mea de a-l domina pe celălalt, pentru că nu fac altceva decât să repet gestul modelului meu. Dacă Dumnezeu este unul care se jerfește și se sacrifică, asta mă îndeamnă și pe mine să…

Poate nu-mi convine modelul acesta de Dumnezeu, s-ar putea să nu-mi convină. Adică în loc să-l domin pe altul, să-l slujesc pe altul. Dumnezeul creștin e un Dumnezeu incomod. Ce s-ar putea întâmpla ar fi ca această prezență a musulmanilor în Europa să determine Europa să vină cu un răspuns, nu cu necredință la credință, deci nu cu un răspuns laic la o problemă religioasă, ci să determine societatea occidentală să-și reevalueze credința și trăirea credinței creștine.

sursa http://pressone.ro

Filed in: Sfaturi tinerilor

Articole relevante:

Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor, ediţia a X-a Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor, ediţia a X-a
Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Hîrbovăț a găzduit Întîlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Hîrbovăț a găzduit Întîlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova
Participă la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova, ITOM 2017 Participă la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova, ITOM 2017
Pentru a-l ajuta pe un tânăr, trebuie să fii visător ca și el, să fii sincer cu el și să-l iubești Pentru a-l ajuta pe un tânăr, trebuie să fii visător ca și el, să fii sincer cu el și să-l iubești

Spune-ţi părerea

Publică comentariul

free counters
© 2017 Tineretul Ortodox. All rights reserved.
Proudly designed by Theme Junkie. | Локализация темы wordpress