Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, a fost dată de Dumnezeu primilor oameni (Adam şi Eva) în rai: “Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a binecuvîntat zicînd: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l supuneţi; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul” (Facere 1, 28).
Şi bărbatul, şi femeia sunt oameni, dar integritatea umană şi-o trăiesc doar împreună. Această unitate umană, diferenţiată şi complementară, este o unitate conjugală.
Prin viaţa conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoşesc: neînfrînarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc prin moarte. Însă mai presus de toate străluceşte comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria.
Hristos întăreşte din nou prin căsătorie legătura dintre bărbat şi femeie, compromisă de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Harul este puterea sau energia dumnezeiască împărtăşită credincioşilor ca ajutor pentru desăvîrşire.
Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine caracteristicile existenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei creştine este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrînării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.
Sfîntul Apostol Pavel le porunceşte soţilor: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Ambilor părinţi le spune: “Părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi iertarea Domnului”. Iar copiilor le cere: “Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Epistola către Efeseni 5, 25; 6, 4; 6, 1).
Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atîtea resurse de răbdare, de iubire şi de jertfire ca la părinţi.
Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de acestea depind nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii umane în general. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană.
În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii. Aceasta nu este o simplă sa¬tisfacere egoistă a instinctelor naturale. Căsătoria creştină purifică acest aspect pătimaş (vicios) al sexualităţii, restaurînd funcţia trupului şi, prin el, a firii umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implică persoana umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic uman decît dacă este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime într-o reciprocitate pentru toată viaţa.
Pentru a fi o unire desăvîrşită, căsătoria comportă o dragoste desăvîrşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă: “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Mîntuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazîndu-se pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează total cu ea, astfel încît alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin femeie şi invers.
Comuniunea între Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea de¬finitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Dumnezeu, însumînd natura noastră umană, deci întrupîndu-se, ne descoperă adevărul originar al căsătoriei, iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvîntează căsătoria, luînd-o sub protecţia Sa. Eliberînd omul din egoismul său, El întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie, făcîndu-l pe om capabil să se realizeze deplin după voia lui Dumnezeu.
Între Familia creştină şi Biserică există o legătură indisolubilă, de susţinere reciprocă. Harul lui Hristos îi face pe bărbat şi pe femeie capabili să se iubească aşa, cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credinţă şi prin har dragostea conjugală este transfigurată şi devine dăruire conjugală. Soţii se dăruiesc ei înşişi pe crucea familiei şi sunt chemaţi la convieţuire curată, sinceră şi pentru toată viaţa.
Iubirea este în mod esenţial dar, şi iubirea conjugală, implicînd soţii în cunoaşterea reciprocă, făcîndu-i să fie “un singur trup” (Facere 2, 24), îi face apţi de dăruirea cea mai mare posibilă, prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte persoane umane. Astfel, în timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o fiinţă reală, copilul, reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi sinteză vie şi nedespărţită de fiinţa lor de tată şi de mamă.
Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi res¬ponsabilităţi. Dragostea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu.
În sînul familiei se naşte un ansamblu de relaţii interpersonale: pa¬ternitate, maternitate, filiaţie, fraternitate, prin care fiecare persoană este introdusă în “familia umană” şi în “familia lui Dumnezeu”, care este Biserica. Căsătoria şi familia creştină zidesc Biserica. În familie persoana umană este nu numai născută şi introdusă progresiv, prin educaţie, în comunitatea umană, ci datorită renaşterii prin Botez la viaţa în Hris¬tos şi educării în credinţă, ea este inclusă în acelaşi timp în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.
Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia născută prin Taină leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii, iar familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în Biserică şi amîndouă în împărăţia lui Dumnezeu.
Astăzi familia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizare. Diminuarea rolului Bisericii în viaţa cotidiană şi scăde¬rea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, corupţiei etc.
Tot mai mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii întîmplătoare, nu se că¬sătoresc. Cea mai frecventă motivaţie a acestei situaţii este cea materială. Nu doresc să-şi asume obligaţiuni. De multe ori, în loc să se preocupe de lucruri care cu adevărat le-ar dezvolta personalitatea, talentul, ei doar se distrează. Ceea ce secole de-a rîndul a constituit păcat, fărădelege, ruşine, pentru mulţi acum e o „virtute”, modă…
Familia se confruntă cu multe probleme, una din cauze fiind şi neglijarea sau neacceptarea unei educaţii în spirit religios. Educaţia reli¬gioasă în familie şi apoi în şcoală are la bază convingerea că religia oferă principii fundamentale şi de valoare pentru structurarea personalităţii în jurul unui punct de sprijin unificator. O educaţie religioasă corectă orientează elaborarea unei viziuni interioare, de maturizare echilibrată a adolescentului.
Familia şi Biserica au un rol important în menţinerea credinţei. Va¬lurile vieţii sunt multe, unii se lasă purtaţi de acestea, alţii le înfruntă. Biserica a reprezentat de-a lungul timpului “o stîncă a ordinii” în această lume schimbătoare şi trecătoare. Familia are o însemnătate din ce în ce mai mare, hotărîtoare în societatea modernă.
Într-un mediu lipsit de credinţă, de Dumnezeu, poţi observa lucruri care te uimesc, ba chiar te înspăimîntă. în faţa acestei realităţi Biserica nu poate veni cu o altă soluţie decît cea lăsată de Mîntuitorul, pentru că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8). Iar soluţia este familia creştină monogamă, dintre un singur bărbat şi o singură femeie, care nu-i nici individualism şi nici colectivism, ci comuniune întru iubire.
Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este nevoie să ne preocupăm de cadrul moral, în care trăieşte omul. Acest cadru este familia. Mai precis, familia creştină, întemeiată în duhul Evangheliei lui Hristos. Aici se formează personalitatea.
Firească este o familie, în care soţii se iubesc, nasc copii şi-i cresc; se ajută şi trăiesc în comuniune sfîntă. Firească este o familie, care-şi trage seva spirituală din Sfintele Taine, inclusiv din Taina Nunţii.
Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să facă cel puţin patru lucruri: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să par¬ticipe duminica împreună la Sfînta Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.
Dacă majoritatea activităţilor familiei se desfăşoară în afara casei, în compania străinilor, cel puţin aceste patru lucruri importante ar trebui să-i unească într-o comuniune sfîntă. Ele sunt o soluţie pentru criza, în care se află familia la etapa actuală.
Familia creştină este un templu sfînt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească, dar şi comunitatea bisericească, lărgind hotarele împărăţiei lui Dumnezeu.
Copiii sînt pentru părinţii lor îndemn spre muncă, dar şi spre sfinţe¬nie, antrenîndu-i spre cît mai multe virtuţi. Prezenţa copiilor exercită o veritabilă influenţă religios-morală asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cît mai buni şi mai fericiţi, părinţii simt o datorie faptul de a le oferi copiilor pilde personale cît mai bune în propăşirea lor spirituală, inclusiv în domeniul vieţii morale.
Copiii sînt şi dascălii părinţilor, dar pot fi şi mărturiile nefericite ale vieţuirii lor în imoralitate şi în parazitism social.
Avortul, divorţul, abandonul copiilor şi fuga permanentă după plăceri, aventurile, care sunt, de fapt, o sete şi o goană după “gol”, după “nimic”, sînt rănile şi duşmanii căsătoriei şi familiei creştine, ai oricărui cămin conjugal, precum şi ai societăţii.
În lumina experienţei de două milenii a Bisericii Ortodoxe putem spune că, atîta vreme cît cultura lumii contemporane nu va depăşi ruptura dintre realitatea naturală şi cea supranaturală a lumii, în lumina lui Hristos, ca inel de legătură între cele cereşti şi cele pămînteşti, în virtutea dumnezeirii şi umanităţii Sale, familia nu va putea să-şi descopere adevărata unitate spirituală şi nu va putea depăşi criza în care a intrat.
Cu cît familia va fi mai temeinic consolidată spiritual, cu cît legătura dintre părinţi, copii şi Biserică se va adînci, cu atît familia îşi va reveni mai repede din derută şi îşi va regăsi echilibrul spiritual.
Suntem convinşi, că la depăşirea crizei familiale poate contribui cola¬borarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privind familia, al educaţiei copiilor şi tinerilor, al asistentei sociale a copiilor şi a familiilor cu mulţi copii sau cu probleme majore de ordin social. Atîta timp cît nu va fi sensibilizată societatea la avantajele familiei tradiţionale, cu funcţiile sale de îngrijire, supraveghere, educaţie şi transmitere a valorilor, la posibilitatea de a avea o societate sănătoasă şi fericită, va fi destul de dificil să depăşim criza familiei din societatea contemporană.

Bibliografie:

1. Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2005, 22 pag.

2. Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad. Lucia Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006, 237 pag.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvîntări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hanches, Timişoara, Edit. Învierea, 2005, 92 pag.
4. Viaţa de familie (pedagogia încrederii, relaţiile dintre fraţi, psihologia supărării, despre libertate şi ascultare, despre educaţie), trad. Adrian Tănase-Vlas, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2009, 149 pag.

Prot. Lect. Superior. Dr. Octavian Moşin

Iuda s-a spânzurat după ce l-a vândut pe Iisus. Deci,  fiecare sinucigaş îl vinde în sufletul său pe Hristos, pentru că El a murit spre salvarea şi mântuirea noastră.  O statistică efectuată în luna februarie anul curent, demonstrează că fiecare om s-a gândit măcar o dată în viaţă  la posibilitatea de a se sinucide.

Recunoaștem,  că  noi, tinerii, suntem vulnerabili, ne lăsăm pradă disperării ușor. De exemplu, copilițele de 12 ani, ce se cred deja nefericite în dragoste.  Viața înseamnă mai mult decât naștere, respirație și nevoi biologice. Faptul că Dumnezeu ți-a dat șansa să trăiești,  deja e un dar divin.  E mult mai ușor să te lași înfrânt și să pleci, decât să rămâi și să înfrunți furtuna.

Îmi aduc aminte de Radu, colegul meu de la liceu. Într-o dimineață a venit la ore cu încheietura mâinii stângi bandajate. La recreație, în timpul unei discuții,  mi-a povestit că a încercat să-și pună capăt zilelor. Însă în ultima clipă s-a oprit.

”În acel moment m-am gândit la mama. Mi-am amintit de toate greutățile prin care aceasta a trecut doar ca să mă crească, și am lăsat briciul jos. Lucrul care m-a durut cel mai mult era că mămica a luptat mereu. Nu s-a dat bătută niciodată.”

Însă la ce s-au gândit cei care au făcut deja acest pas?  Unde au fost mamele, copiii, prietenii lor?

Când i-a creat pe Adam și Eva, Dumnezeu le-a spus: ”Trăiți și vă înmulțiți!” Cine ești tu, chip de lut ca să încalci cuvântul Tătălui Ceresc?  El ne dă viaţa şi tot El ne-o ia atunci când crede de cuviință. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, durerile, bolile devin insuportabile…  păcatul deznădejdii e unul strigător la cer. “Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui”. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor (Matei 12, 32).

Biserica Ortodoxă nu poate săvârşi slujba înmormântării pentru sinucigaşi, cu excepţia celor bolnavi psihic. Pentru că la înmormântare  ne rugăm pentru „robul lui Dumnezeu adormit în dreapta credinţă şi în nădejdea învierii”, iar cel ce și-a curmat zilele, a devenind rob al deznădejdii, care nu moare în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. El e sortit Gheenei.

În urma unui studiu, psihologul Victor Frankl, a constatat că cifra încercărilor de sinucidere, este de 15 ori mai mare decât cele care s-au terminat cu moartea. Într-una din universitățile statului Idaho (SUA), la o consultare a studenților care au încercat să-și pună capăt zilelor, s-a constatat că 85% nu aveau nici un scop in viață.

Un alt motiv pe care l-a accentuat psihologul e singurătatea  interioară, furia, frica, neîncrederea.  Biserica e refugiul celor deznădăjduiți. Doar  aici sufletul își poate găsi liniștea – nu în muzică depresivă,  alcool sau droguri.  Duhovnicul trebuie să devină prietenul, psihologul, tatăl, învățătorul fiecărui tânăr.

Starețul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii “suferă pentru că nu înțeleg sensul vieții. Atunci când acest sens este înțeles, toate lucrurile se îndreaptă”. Starețul îndemna părinții să-i ajute pe copii să ințeleagă ce este binele, pentru că el este “sensul cel mai adânc al vieții”. De fapt ”binele” înseamnă credința în Cel de Sus și speranța în mila Lui.

Dacă copilul crește în credință și rugăciune, dacă părinții duc o viață cu frică de Dumnezeu, atunci acesta nu se va gândi să întocmească asemenea păcat. De asta sunt necesare lecțiile de religie în școli – dacă tânărul nu a primit o educație creștină de la părinți, atunci să o primească de la profesori. Astfel numărul de sinucideri în rândul adolescenților va scădea considerabil.

Părintele Timothei Kilifis, în cartea ”Tinereţe curată, tinereţe frumoasă”, spune: ” Tinerii sunt construiţi pentru eroism, nu pentru autodistrugere şi sinucidere. Tânărul normal luptă până la capăt şi, fără îndoială, el va triumfa. Marile greutăţi şi furtuni arată cine sunt marii oameni.”

Elena Briciuc, Asociația Studenților Creștini Ortodocși din Republica Moldova

Acum cinci ani, la 13 mai, pentru capela universitară a fost o zi de aleasă sărbătoare. După jumătate de veac de tristă amintire sfântul lăcaş a fost resfinţit de către ÎPS Mitropolit Vladimir. Sobor de preoţi, profesori şi învăţăceii, precum şi credincioşi dreptmăritori au venit să împărtăşească bucuria resfinţirii acestui lăcaş.

Făcând retrospectiva evenimentelor din ultimii ani putem menţiona următoarele:

În toamna anului 2007 studenţii dela Academia Teologică au trecut cu slujbele în capela “Sf. Trei Ierarhi” din str. Ismail, 46. Astfel, Biserica “Întâmpinarea Domnului” a rămas cu uşile deschise pentru studenţii, profesorii şi colaboratorii dreptmăritori ai Universităţii de Stat din Moldova, dar şi pentru credincioşii care s-au ataşat de această capelă din campusul universitar.

Zilnic au început să răsune clopotele bisericii cu cinci minute înainte de orele de curs. S-a format şi o echipă de tineri clopotari, care se rânduiau dimineaţa şi seara, mângâind cu noi melodii pe cei care erau în preajma lăcaşului.

În cinci ani s-au născut câteva iniţiative, care sunt fireşti întro instituţie de învăţământ. Au devenit tradiţionale următoarele activităţi: Săptămâna Tineretului Ortodox, Pelerinajul Tinerilor în preajma Înălţării Sfintei Cruci şi serbarea Duminicii Femeilor Mironosiţe printr-un concert duhovnicesc.

În colaborare cu rectoratul USM studenţii sunt invitaţi în biserică, vorbindu-li-se despre semnificaţia lăcaşului de cult, istoricul bisericii universitare şi despre alte lucruri ziditoare de suflet. Circa 10 mii de studenţi de la diverse instituţii de învăţământ din capitală intră într-un an de studii în biserică. Fiecare primeşte o cruciuliţă, o iconiţă şi o îndrumare pe calea credinţei.

S-a cristalizat un cor profesionist de bărbaţi, care a participat la mai multe concerte şi concursuri bisericeşti, fiind numit în cinstea marelui preot-compozitor Mihail Berezovschi.

Îşi continuă activitatea Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi care-i cu sediul tot în acest sfânt lăcaş. Săptămânal se săvârşeşte Acatistul Sf. Duh, după care urmează discuţii cu tinerii. Sunt abordate probleme şi frământări ale tinerilor. Aici tinerii se cunosc, se împrietenesc, alţii chiar întemeiază familii şi devin buni enoriaşi acolo unde se stabilesc cu traiul.

Tot de cinci ani am decis să fim mai aproape de cei mai trişti ca noi. Chiar dacă nu dispunem de mijloace financiare, am găsit o altă modalitate de a ajuta pe cei din jur. Îndemnăm enoriaşii să jertfească din puţinul lor, să aducă lucruri care le sunt în plus sau nu le folosesc şi le oferim celor care spun un bogdaprosti.

Când s-a sfinţit biserica aveam impreisa că am scăpat de o povară grea – reparaţia. Astăzi conştientizăm că a repara un zid, a executa pictura ş.a.m.d sunt o nimica toată comparativ cu misiunea deloc uşoară – de a aducela Hristosun suflet. Ne amintim de cuvintele unui părinte la sfinţirea noii biserici din localitate. Sfinţia sa spunea că i-a trebuit câţiva ani buni să ridice cu ajutorul Celui de Sus şi a oamenilor o măreaţă biserică, însă nu ştie dacă va apuca vremea să o umple cu suflete rugătoare. Asta e adevărată Biserică – comunitatea de credincioşi.

Toate eforturile pe care le depunem sunt tocmai de a mări şi a consolida Biserica lui Hristos.

Le mulţumim tuturor celor care revarsă dragoste pentru menţinerea şi activitatea acestui sfânt lăcaş.

Consiliul bisericesc      

Timp de trei ani, tânărul făcea cale lungă pentru a uda acel lemn uscat, așa cum i-a spus starețul. Într-o dimineață, lemnul a înflorit. Peste câteva zile a apărut primul fruct.  Fericit, Sfântul Ioan și-a chemat învățătorul ca să vadă și el minunea săvârșită. Bătrânul a cules fructul și  l-a înmânat ucenicului spunându-i: ”Acesta e rodul ascultării”.

De fapt, ascultarea este acel fruct divin, al cărui gust îl înțelegi cu anii. Amărui la început și dulce la sfârșit.  Neascultarea e motivul nenorocirilor.  Din cauza ei  Dumnezeu i-a izgonit din Rai pe  Adam si Eva.  Cei doi  au fost lipsiţi de fericirea veşnică pentru că au ignorat cuvântul Domnului.  Din păcate, noi tinerii repetăm greşeala lor. În loc să mușcăm din fructul ascultării, îl preferăm pe cel interzis. De ce? Pentru că e mult mai ușor de cules și la prima vedere pare mai frumos… iar şarpele edenic locuiește în fiecare din noi.

Acesta  reușește să pătrundă în colţurile ascunse  ale conștiinței noastre.  La început  ne motivează că suntem tineri, puternici, mândri. Că nu avem nevoie de sfaturile nimănui. E viața noastră la urma urmei!  Și trebuie să o trăim cum vrem….  apoi le reproșăm părinților că sfaturile lor sunt de modă veche și să ne lase în pace. Țipăm asurzitor că vrem să-nvățăm de pe greșelile noastre, nu de pe ale altcuiva.

Ascultarea de părinți e prima scară spre Rai, spre mântuire. Dacă copilul îşi iubeşte mama, atunci îl va iubi şi pe Dumnezeu din toata inima sa.  Pentru că ascultarea înseamnă credinţă, şi doar ea poate să înflorească un lemn uscat înfipt în pământ. Iar acum, când suntem la începutul vieţii, avem nevoie de această virtute dumnezeiasca care e o adevărată binecuvântare a fericirii.

Sfântul Grigorie Sinaitul spunea că ascultarea  este viaţa veşnică, scara cerească, suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire și călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în vistierie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină.

O astfel de virtute înlătură orice lucrare diavolească. Ascultăm, deci îi placem lui Dumnezeu.  Cu toții știm de pilda fiului risipitor -  ce-ar fi fost dacă acesta își asculta de la-nceput părintele?  Nu ar fi pribegit atâta timp, nu ar fi irosit averea tatălui său.

Fiecare din noi se află în situația copilului din pildă. Trebuie să facem alegerea primordială între bine și rău. În general toată viața noastră se află între aceste două extremități. Însă numai ascultarea  e cea care ne înflorește cărarea fericirii.

Elena Briciuc

Miercuri, ora 18.00 – slujba Acatistului Sfântului Duh, pentru luminarea minţii şi reuşită la învăţătură;

Miercuri, ora 19.00 – discuţii cu tinerii la diverse teme duhovniceşti.

Tinerii doritori de a se înscrie ca membri activi în Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi şi să se implice în diverse activităţi de voluntariat sunt rugaţi să ne contacteze la tel. 079481586.

Miercuri, 16 mai, ora 19.00, la biserica „Întâmpinarea Domnului”, USM, va avea loc discuţia tematică: „Despre pronia lui Dumnezeu”.

Subiectul va fi abordat de preoţii Octavian Moşin şi Maxim Radu-Tataru.

Sunt invitaţi toţi doritorii!

În seara zilei de vineri, la capela studenţească a Academiei Teologice, s-a săvârşit slujba Acatistului Sfinţilor Trei Ierarhi şi Te Deum-ul de mulţumire pentru buna desfăşurare a Săptămânii Tineretului Ortodox.
A urmat o discuţie de suflet la tema „Vieţile sfinţilor – modele ale desăvârşirii duhovniceşti” la care au participat Prot. Octavian Moşin şi Diac. Andrei Iraşcu.Au fost aduse sincere mulţumiri slujitorilor şi tinerilor implicaţi în organizarea activităţilor din această săptămână, fiind planificate alte activităţi pentru perioada de vară.
La final, tinerii prezenţi la întrunire au avut posibilitatea să discute şi cu Arhimandritul Ermoghen (Adam), duhovnicul Academiei Teologice, care le-a dat poveţe pentru o viaţă întru Hristos şi i-a binecuvântat la toate faptele bune.

Este de menţionat faptul că în perioada 7-11 mai s-a desfăşurat Săptămâna Tineretului Ortodox, fiind implicat mai mulţi slujitori şi seminarişti, în special corul Seminarului Teologic, şi a inclus întâlniri şi convorbiri duhovniceşti cu elevii şi tinerii din mai multe localităţi ale republicii.

Serghei Ursu avea doar 17 ani când a fost deportat împreună cu familia în Siberia. Tatăl său, Feodosie Ursu, era unul dintre cei mai înstăriți oameni din satul Măcărești, raionul Ungheni. Viziunile sale politice n-au fost trecute cu vederea de regim. Astfel, împreună cu soția și cei șase copii au fost duși pe ”drumul durerii”.

Familia Ursu  m-a impresionat prin puterea și tăria de caracter. Credința în Dumnezeu și icoana luată de acasă i-au salvat de la disperare.

Înainte de valul deportărilor, au ridicat două  gospodării în satul Măcărești, iar Siberia nu i-a îngenuncheat.  În câțiva ani, familia Ursu a devenit un model pentru locuitorii kilometrului 92 și 97 din Taișet.

Reveniți acasă, în 1956, au găsit o grădiniță în gospodăria lor. În rest totul era pustiu…foamea și-a lăsat amprenta. Dumnezeu, însă, i-a întărit și au început totul de la zero… . Pe moș Serghei Ursu l-am găsit într-un apartament din centrul orașului Ungheni.  La cei 80 de ani rămâne îndrăgostit de viață, vioi și cu bun simț al umorului.

-         Am să vă spun totul așa cum a fost, mă privea stăruitor moș Serghei. Îmi aduc aminte fiecare detaliu. Nu e ușor să uiți astfel de clipe. Totul a  început în anul 1941. Bunelul meu fiind printre primii gospodari din sat, a fost arestat și deportat în Siberia. Bunica împreună cu copiii au fost duși  în Kazahstan. A reușit să se întoarcă ilegal în țară alături de câteva fiice în anul 1947. Era o foame cumplită, pustietatea mânca sufletele oamenilor. Apoi au arestat-o, pentru că venise ilegal în țară. A fost închisă în penitenciarul de la Rusca. Bunelul a murit la 57 de ani în Siberia la tăiat lemne. Nu-i hrăneau, își băteau joc de ei. Într-un final, acesta s-a stins din viață. Apoi peste câțiva ani au venit după noi… Anul 1949… 6 iulie, ora 2 noaptea.

Mașini necunoscute au intrat în sat. Pe atunci deportau doar bărbații. Un vecin i-a șoptit tatei că-l vor aresta. Tata a reușit să fugă în pădure. Țin minte cum au intrat soldații la noi în curte. Eram 7 frați, cel mai mic abia împlinise doi anișori.  Pentru că tata s-a întors benevol din pădure, soldații ne-au amânat plecarea la ora 14. Sora mamei, întoarsă cu bunica din Siberia, a mers și ea cu noi.

Era o jale cumplită. Copii mici care strigau după tații lor, femei despletite implorând milă. Până și cerul ne plângea durerea. Fratele cel mai mare, a reușit să scape. Pe noi, însă, ne-au deportat. Împreună cu părinții eram opt suflete.

 Nu am reușit să luăm cu noi aproape nimic. Câteva merinde și icoana de pe perete. Practic ea a fost mereu cu noi.

Da, ne era frică. Eram duși spre pierzanie, însă ne rugam ca bunul Dumnezeu să se milostivească de noi.

Ne-au urcat într-o mașină marca Studebeker și ne-au dus la Bucovăț. Acolo erau trenurile marfare. Împreună cu alte trei familii ne-au îmbarcat într-un vagon.  Ne-au încuiat. Calvarul nostru abia începea…

 Am mers 24 de zile. Dacă venea un tren express pe linia noastră, atunci vagoanele cu basarabieni erau mutate  pe o linie de tren moartă. Așteptam acolo cu zilele. Îmi aduc aminte foarte bine – iulie, o căldură insuportabilă, peste 15 suflete încuiate într-un vagon. Mama încă îl alapta pe fratele cel mai mic. Ne limitam la puținele merinde luate la repezeală de acasă.  Deja când ne apropiam de Siberia, au început să ne hrănească. Ușa de la vagon era descuiată de soldații înarmați. Câinii lor lătrau turbați. Tata era un fel de  ”mai marele pe vagon”. Îl chemau să iasă afară cu două căldări. În ele ne era pusă hrana: terci și supă.

Toaleta era sub vagon. În rest aveam o ferestruică foarte mică, prin care nici capul nu-l puteai băga. Asta era unica noastră legătură cu lumea de afară.

Ajunși la Krasnoyarsk, i-au dat jos pe cei care puteau să meargă. Bătrânii, femeile și copiii au rămas în vagon. Ne-au dus într-o baie foarte mare unde am fost scăldați.

După această procedură, am fost urcați din nou în vagoane și duși după Taișet la kilometrul 92. Acolo ne-au dat jos. Pe unii îi aruncau din vagoane, alții fugeau, pentru că trenul nu putea staționa mult. Acolo ne așteptau tractoare, miliție, soldați înarmați. Pe femei și copii i-au urcat în astfel de tractoare și i-au dus la Amanalinâi. Acolo erau pregătite  barăci, în care locuiau familiile proaspăt venite. Mai târziu, am secționat baraca cu scândure de lemnn astfel ca fiecare familie să aibă câțiva metri – un fel de odăi improvizate.

Având 17 ani am început să lucrez ca ucenic al unui lăcătuș. Tata, fiind de profesie medic veterinar, lucra în grajdurile de cai. Fratele meu, Ion (14 ani) făcea curățenie acolo. Când am împlinit 18 ani, am fost trimis să învăț de tractorist. Acolo eram patru băieți de la kilometrul92. Mis-a dat  greu învățătura, pentru că nici limba rusă nu o cunoșteam. În clasă erau doar basarabieni, ucraineni, letonieni și estonieni. După 3 luni m-am întors la km 92. Apoi după o perioadă de timp m-am dus la o școală tehnică în Taișet.  Am început să lucrez ca tractorist  la km 97. Acolo se construiau case de lemn. Fiind un lucrător bun, șeful mi-a dat la dispoziție o jumătate de casă pentru familia noastră. După ce ne-am mutat la km 97, mama a mai adus pe lume trei copii. Ne stabilisem destul de bine acolo.

 Pe Ion, fratele meu, l-au luat la armată. După câteva luni ne-au permis să ne întoarcem acasă. Tata categoric nu dorea să revină în țară. ”Aici nimeni nu mă va amenința cu pistolul la tâmplă” se împotrivea el.

 În septembrie 1956 am revenit acasă. Aici era o grădiniță de copii. Acest lucru nu ne-a disperat, ba mai mult, ne-a motivat să muncim mai mult.

Nu am avut parte de școli luxoase și cărți scumpe. Însă un lucru l-am înțeles de mic – omul fără Dumnezeu nu poate exista. Am 80 de ani și-i mulțumesc Domnului pentru fiecare clipă din viața mea, îi mulțumesc că ne-a dat puteri să ne ridicăm de fiecare dată. Eu cu frații mei nu am știut niciodată ce înseamnă alcoolul, fumatul, ura, minciuna. Părinții ne-au educat corect, în ciuda răscrucelor politice. Rugăciunea rămâne unica salvare.

A consemnat Elena Briciuc

În seara zilei de 9 mai la Biserica „Întâmpinarea Domnului”, USM, în cadrul Săptămânii Tineretului Ortodox, a fost oficiată slujba Acatistului Sfântului Duh, pentru luminarea minţii şi reuşită la învăţătură. Slujba a fost săvârșită de către un sobor de preoți în frunte cu Părintele Savatie Baștovoi, după care a avut loc o discuţie tematică la tema: „Pentru cine a Înviat Hristos?”.

Părintele Savatie s-a adresat tinerilor cu un cuvânt de învățătură despre Învierea lui Hristos:
“Astăzi multă lume, chiar și dintre cei care se numesc creștini nu cred în Înviere. Cred într-un Dumnezeu Atotputernic, în puterea divină, dar nu acceptă Învierea.

Sf. Apostol Pavel spunea: „Dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ar fi credinţa noastră!” Așadar, Învierea Domnului este minunea care ne readuce la viaţă, schimbarea fiecăruia dintre noi. Şi ca această schimbare să fie una adevărată, trebuie să începem fiecare cu el însuşi, să curăţim, cum zice Apostolul, „cele dinăuntru ale noastre”, să căutăm să ne aducem în fiecare zi în faţa aproapelui nostru o persoană mai înţelegătoare, mai bună, mai deschisă.

În sfintere lăcașe şi nu numai acolo, suntem chemaţi să trăim prin rememorarea faptelor petrecute atunci, momentele în care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aduce în faţa omenirii întregi suprema dovadă de dragoste: jertfa de sine.

Sublimul acestui fapt rezidă tocmai din exemplul personal, Învăţătorul Lumii înţelege, sau mai bine spus ne ajută să înţelegem că, în faţa Adevărului, nu există o altă cale. Hristos, prin jertfa Sa, cu mâinile întinse pe Cruce a îmbrăţişat lumea întreagă!

Pe acest Dumnezeu, care este iubire, noi îl mărturisim sau îl tăgăduim prin faptele noastre de zi cu zi. E întuneric în viaţa noastră? Înseamnă că l-am închis şi l-am îngropat pe Dumnezeu în noi într-un gest de egoism. Dar Dumnezeu nu moare! Este doar închis în noi! Ne dorim cu adevărat să mergem spre Lumina cea mântuitoare? Trebuie să ne scuturăm cu fermitate de acest egoism care ne îngroapă şi să-l lăsam pe Dumnezeu să vieze întru noi. Iar când Viaţa care a dat şi dă viaţă este întru noi, putem fi cu adevărat nemuritori! Spre acest lucru am fost creaţi şi suntem chemaţi să trăim!”

A urmat lansarea cărţii „Fuga spre câmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”, părintele relatând succint mesajul acestui roman:
“Fuga spre câmpul cu ciori este povestea unei iubiri zbuciumate dintre un tată propagandist al ateismului științific și un fiu monah.

Jertfa avraamică este rasturnată: tatăl renunță la fiul devenit credincios pentru a ramâne fidel ateismului pe care l-a slujit toată viața.
Romanul, scris la persoana întâi, abundă în detalii de mare intimitate și sinceritate, motiv pentru care publicarea ei a devenit posibilă doar după moartea tatălui.

Cartea apare în aceeași perioadă în care un alt roman semnat de autor, tratând tema copilăriei și a propagandei ateiste, Iepurii nu mor.
Cele două cărți nu se intersectează, ci doar se completează reciproc.
Fuga spre câmpul cu ciori… nu este așadar o continuare la Iepurii nu mor, ci mai degrabă o carte soră, zugrăvind împreuna tabloul vieții într-o lume din care Dumnezeu a fost izgonit.”

La final tinerii au avut posibilitatea să-i adreseze părintelui Savatie întrebări legate de viața duhovnicească, la care părintele a răspuns cu multă îngăduință și dragoste.

La întrebarea unei tinere: “Părinte Savatie, cum ați ajuns la Ortodoxie?” Părintele a răspuns foarte convingător: “Cercetând tot felul de religii și curente filosofice, nu am găsit o credință asemănătoare celei ortodoxe, în care însuși Dumnezeu să se jertfească pentru mine…”

La finalul întâlnirii Ierom. Savatie a mulțumit tinerilor prezenți pentru interesul viu față de Credința Ortodoxă, urându-le să urmeze Evanghelia întocmai cum au urmat-o Sfinții Apostoli, iar dragostea frățească să nu se stingă niciodată.

Prot. Octavian Moșin

Altarul Credinței, Anul XII, Nr. 8, 4 mai 2012

Miercuri, ora 18.00 – slujba Acatistului Sfântului Duh, pentru luminarea minţii şi reuşită la învăţătură;

Miercuri, ora 19.00 – discuţii cu tinerii la diverse teme duhovniceşti.

Tinerii doritori de a se înscrie ca membri activi în Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi şi să se implice în diverse activităţi de voluntariat sunt rugaţi să ne contacteze la tel. 079481586.

Miercuri, 9 mai, ora 19.00, la biserica „Întâmpinarea Domnului”, USM,  discuţie tematică: „Pentru cine a Înviat Hristos?” (prezintă Ieromonah Savatie (Baştovoi) după care va avea loc lansarea cărţii „Fuga spre câmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”

Sunt invitaţi toţi doritorii!