„Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. Împrejur – vreme rea şi intuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cânta: Aliluia!” (Condacul al V-lea, Acatistul de mulţumire – „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”)
Aud uneori că vremurile pe care le traversăm nu sunt propice pentru credinţă. Sunt mulţi cei care spun că pe fondul atâtor frustrări, atâtor lipsuri „cum să-ţi mai ardă de credinţă”? E adevărat, se supravieţuieşte greu în România! E greu să întreţii o familie, este greu să faci câţi copii îţi dă Dumnezeu! Majoritatea bărbaţilor au o viaţă foarte frustrantă, mai ales când au de muncit să-şi întreţină familia şi să se ocupe şi de carieră în acelaşi timp. Mă refer bineînţeles la cei care muncesc cinstit şi au idealuri decente. De femei nu mai vorbesc, deja s-a împământenit vorba „numai femeie să nu fii…”, aceasta spunând totul despre greaua cruce ce o poartă. Teoretic, „Statul ocroteşte familia„, însă, practic, nu se face mare lucru pentru păstrarea statutului ei social şi moral unic. E greu să iei o casă, să o mobilezi, slujbele sunt nesigure, salariile sunt mici şi nu acoperă mulţimea cheltuielilor necesare. De aceea a devenit modă „cuplul liber„, de aceea se nasc copii în afara Tainei Cununiei, din relaţii de concubinaj.
„Nu suntem îndreptăţiţi să-i cerem statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ” spunea N. Steinhardt într-un interviu.
Până una alta trebuie să le luăm ca pe un dat – acestea sunt vremurile şi, oricum ar fi ele, sunt vremurile în care noi trebuie să ne câştigăm mântuirea printr-o relaţie vie cu Hristos prin Biserică. La Liturghie suntem co-liturghisitori cu părinţii slujitori în Sfântul Altar, suntem contemporani cu Hristos. Suntem cu El la Nazaret, la Iordan, pe Golgota. În plus, El ni Se dăruieşte de fiecare dată când primim Sfânta Împărtăşanie. Când Îl trăieşti pe Hristos, vremurile de acum, oricum ar fi ele, sunt vremurile pe care Hristos le-a sfinţit prin Întruparea Sa. Dacă arzi de iubire pentru Dumnezeu, lumea întreagă (cu vremurile ei) devine Biserică!
Pe de altă parte se poate spune, pe bună dreptate, că omul contemporan are nevoie de modele, el trebuie să se convingă oarecum că Patericul sau Vieţile Sfintilor nu sunt relatări SF. Degeaba citeşte despre culmile sfinţeniei dacă sesizează că nu mai există astfel de oameni şi astfel de trăiri… Eu personal am întâlnit oameni cu viaţă sfântă…
Da, consider că este greu a fi azi creştin! Sunt multe griji şi lipsuri, frustrări, e multă nedreptate, multa destrăbălare, multe ispite. Dar nu cred că vreodata a fost uşor. Mântuitorul atenţionează, dar şi îmbărbătează pe Apostoli (prin ei şi pe noi cei de azi) spunându-le: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Credeţi că în perioada persecuţiilor era uşor să fii creştin? Creştin înseamnă a-ţi duce crucea şi suntem încredinţaţi că aceasta nu e niciodată mai grea decât putem duce! Lot s-a salvat, deşi trăia în Sodoma, iar Iuda s-a pierdut, deşi era cu Domnul. Asa că e bine să nu mai învinuim timpurile, pentru că Hristos vrea acum şi aici să ne trăim viaţa dupa voia Sa. Veşnicia se câştigă în istorie, iar mântuirea oricum vine de la Bunul Dumnezeu, nu de la vremuri, nu de la societate. Să căutăm a fi buni creştini cât traim, căci în iad şi Evanghelia este veste proastă. Cineva spunea metaforic că pe porţile iadului stă scris Prea târziu!
Vremurile, oricum ar fi ele, sunt vremurile mântuirii noastre !
