„Atunci când îți dăruiești inima pe deplin și ești gata, să faci totul pentru omul iubit, dar ești tratat cu nepăsare, simți că ți-a fost înfipt un cuțit în spate. Situațiile de genul acesta îl trezesc pe om din anumite rătăciri care iau naștere în urma felului în care și-a trăit înainte viața. Asta ne ajută să privim cu alți ochi principiile pe care ni-i le-am format, să ne schimbăm în bine, să devenim mai sensibili față de ceilalți și să ne maturizăm, să scăpăm de timiditate.
Experiența mea de dragoste neîmpărtășită este din timpul școlii. Îmi amintesc că mi-a plăcut un băiat foarte drăguț din clasele mari, care locuia- și locuiește și acum- în aceeași scară cu mine. Nu m-am temut atunci să iau o cariocă roșie și să desenez pe perete cu litere de o șchioapă o inimă, însoțită de cuvintele: „Vadim, te iubesc!” Făcând asta, simțeam un anume fior în piept… și după aceea chiar m-a luat cumva cu leșin. Cred că și-a dat seama cine a făcut asta, deși nu mi-a dat cine știe ce intenție, întrucât și fără mine avea succes în școală.
Acum mă gândesc ce mi-a dat această dragoste neîmpărtășită. Aș spune că mi-a dat înțelegerea faptului că nu tot ce este atrăgător este și statornic, fiindcă după aceea l-am văzut cu mai multe prietene, iar în capul meu răsuna: „Nu, nu vreau să fiu una dintre ele!”, adică „variantă de probă”.
Poate unii vor replica: „Dar de unde știi că nu ai fi devenit unica și că nu ați fi trăit fericiți împreună dacă tu te-ai fi luptat pentru dragostea ta?” Nu cred că am fi trăit fericiți, deoarece m-ar fi comparat tot timpul cu celelalte, și asta nu are cum să nu-și lase amprenta asupra relației- amprentă care în general este negativă. Pe urmă, în majoritatea cazurilor oamenii iau de obicei patima bolnăvicioasă drept dragoste, și timpul arată că de fapt cel de care te-ai îndrăgostit nu este deloc omul care îți trebuie. […]
La drept vorbind, eu cred că dragostea neîmpărtășită se întâmplă numai atunci când chiar nu le este dat celor doi să fie împreună. Prin tot ce se petrece Domnul îți arată: „Nu este omul tău”, și părinții, și prietenii încearcă să te convingă de același lucru, dar tu o ții pe a ta: „Nu-mi trebuie altcineva decât el/ea.”
Din propria experiență spun: patima, care orbește rațiunea omului, nu-l lasă să aprecieze lucid situația. Voiam din răsputeri ca el să fie cu mine, și când mi-am atins scopul, am înțeles: Ce am făcut! L-am făcut pe om să se îndrăgostească de mine, dar s-a dovedit că el nu este cel care-mi trebuie! Comunicând cu el, am simțit în subconștient că în relația noastră nu poate să fie nimic serios.
Această întâmplare din viața mea m-a învățat să apreciez cu adevărat dragostea reciprocă, ce este dată atunci când omul este capabil să aștepte și să prețuiască cu evlavie inima, care i-a fost înmânată, a celuilalt.”
Iulia Gaghinskaia
Sursa: Dmitry Semenik, Editura Sophia, București 2012, p. 51-23
