Viața privită ca o Cruce!
La vârsta tinereții prea puțini își închipuie viața drept o Cruce. Majoritatea trăiesc cu senzația că sunt deasupra norilor, plini de puteri și cu nenumărate visuri.
Poate că unii asociază Crucea Mântuitorului doar cu moartea, cu sfârșitul, cu tot ce este trist, sumbru și lipsit de viață? Și parcă încearcă să arunce acest semn și tot ce e legat de el undeva mai departe în timp, către bătrânețe, la un apus de viață pământească. Și tot caută, cu disperare, să se îndepărteze de orice umbră care apasă asupra existenței, închipuindu-și că viața va urma un parcurs lipsit de încercări, într-o continuă ascensiune firească.
Însă viața ne pune în față tot felul de realități, de care nu putem fugi, pe care adesea nu le putem ocoli și urmează să fim martori la acestea, ba chiar să ni le asumăm și să le trăim. Deși ele apar ca necazuri – suferința, singurătatea, trădarea, sărăcia și altele asemenea – toate se văd altfel de pe Crucea Domnului, toate capătă un alt înțeles la umbra ei. În timp, învățăm să privim lucrurile diferit, dar pentru aceasta trebuie să gustăm din dragostea jertfelnică, care ne definește ca urmași ai lui Hristos.
Doar în Biserică găsim soluția la toate cele nefaste, pe care le acceptăm și pe care le depășim cu ajutorul Celui care se ridică de pe Cruce și care ne arată că viața are început și, da, e plină de nedreptate, ură, luptă… însă, nu are sfârșit, deci suntem veșnici, nu murim! Hristos a Înviat, iar lemnul pe care S-a jertfit, devine semnul prin care ne salvăm viața și ne ridicăm, prin care suntem ajutați să ajungem sfinți.
Avem șansa să descoperim că anume Crucea este arma noastră duhovnicească, cu care tăiem tot răul și devenim învingători, urcând pe cele mai înalte piscuri ale desăvârșirii lăuntrice.
În smerenia, cumpătarea și ascultarea noastră, să rostim din adâncul inimii: ”Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!”
Preot Octavian Moșin
