Am trecut şi ieri, şi azi pe lângă cei pe care îi numim „aproapele nostru”, dar i-am confundat… pe unii cu alţii. Să fi fost de vină hainele care erau cam aceleaşi, sau frizura care semăna şi ea întru totul, sau sigur căştile care emit aceleaşi sunete în urechile majorităţii?
Nu ştim prea bine de ce, dar ne prindem din ce în ce mai mult într-un „joc al ielelor”, într-un joc frenetic „de-a cine să mai fiu eu azi”? Iar în final ajungem în abisul uitării de sine transformaţi în simpli pioni pe tabla de şah a modei acestor vremuri.
Este la modă să ai blugi rupţi, părul tuns în toate formele şi vopsit în toate culorile, este la modă să asculţi muzică rock, iar mai nou este la modă chiar să fii trist. Sunt căutate toate aceste lucruri pentru că, în concepţia eronată a unora, ele sunt biletul pentru a intra în graţiile societăţii. Dar vine subtila întrebare: suntem mulţumiţi de noi când ne uităm şi ne vedem ca simple creaţii nereuşite ale altora, care nu fac altceva decât să ascundă sub alcătuiri diforme unicitatea persoanei noastre?
Moda de a fi ca ceilalţi sau ascunderea propriei frumuseţi
Pentru toţi şi în special pentru un adolescent este foarte importantă acceptarea socială şi din această cauză se caută o identificare prin valori comune cu grupul de prieteni. Însă în momentul în care aceste valori în loc să ajute la progresul nostru moral şi de ce nu intelectual, pentru că, nu-i aşa, toţi am vrea să progresăm, să aflăm cât mai multe, să devenim mici genii în domeniul care ne interesează, să fim apreciaţi pentru inteligenţa noastră?; aceste aşa-zise valori sau mai degrabă nonvalori ne închid orizontul. Ne plafonează la nivelul în care singurul nostru important ţel este să arătăm bine, să semănăm cu X vedetă şi să purtăm haine ca ale lui Y. Cât de puţin ne apreciem… cât de mult ne înşelăm când dorim să adoptăm setul de nonvalori al societăţii crezând că în acesta stă adevărul.
Societatea ne oferă o mulţime de „mode”: a prietenilor de pe internet, a maşinii luxoase şi încăpătoare ca să încapă o familie mare în ea, – însă care familie, care copii? -, a telefoanelor mobile pentru a comunica mai mult, dar nu a reuşi să fii în comuniune. Se pare că în toată această paletă de oferte a uitat să adauge şi moda de a fi cu bun-simţ, de a te documenta despre o anumită problemă citind o carte, nu folosind „copy-paste”, de a te interesa de aproapele tău, nu pe facebook pentru a afla câţi ani are şi ce hobby-uri are, ci a te interesa de cel care trece pe lângă tine cu mâna întinsă după un colţ de pâine, pentru ca apoi din mâna lui să primeşti bucuria dăruirii.
Sunt liber, dar sunt fericit?
„Sunt liber să fac ce vreau, să mă îmbrac cum vreau şi să adopt ce stil vreau”. Am auzit frecvent aceste cuvinte, nu-i aşa? Însă în aceste fraze există un cuvânt care nu îşi găseşte locul aici… sunt „liber”. Îşi proclamă cei robiţi de o aparentă libertate libertatea. În ce oare stă aceasta? În hainele pe care ne simţim obligaţi să le purtăm pentru că sunt în „trend”, în frizura cu părul scurt şi mov care de fapt nu ne prinde deloc sau în zgomotele haotice denumite muzică pe care rebeli vrem să o ascultăm? Suntem oare liberi, dar totuşi constrânşi de grupul în care vrem să fim acceptaţi ca unul de-al lor? Cât poate dura această libertate şi linişte iluzorie? Până când glasul conştiinţei şi propria demnitate surghiunite în adâncul fiinţei ca să nu mai stânjenească se fac auzite şi îşi clamează dreptul la libertate.
Avem libertatea de a alege cum să fim în viaţă şi putem fi plini de împliniri, putem fi „noi”, şi atât, fără adăugiri sterile, avem dreptul de a ne modela propria personalitate şi în mod paradoxal refuzăm acest drept. În loc să căutăm lucrurile autentice care dau plus valoare, ne aplatizăm şi alergăm bezmetici să „dăm copy-paste” umbrelor de pe ecranele televizoarelor, în loc să fim unici, ne trezim simple dubluri ale altora.
„Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt…”
Cât de arogant sună cuvintele „este viaţa mea, fac ce vreau cu ea”. Oare este viaţa noastră, lumea noastră? Noi avem drepturile de autor asupra societăţii şi a imaginii distorsionate pe care o are aceasta. Lumea şi viaţa noastră sunt ale lui Dumnezeu, viaţa aceasta care ne-a dăruit-o Izvorul Vieţii, aşa cum spunea frumos Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” Atunci de ce să umplem acest templu cu chipuri cioplite şi idoli întunecaţi doar pentru simpla dorinţă de a fi la modă şi pentru a fi acceptat în dansul cu ritmuri ameţitoare ale mulţimii anonime… anonime, pentru că am uitat să căutăm spre aproapele nostru, neavând în jurul nostru decât cunoscuţi şi necunoscuţi.
Am uitat să căutăm spre Mântuitorul Hristos de la care avem şi pace, şi lumină şi binecuvântată înţelepciune. Dacă suntem (şi suntem nu mai există loc de „dacă”) creaţi după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, câtă îndrăzneală avem să transformăm acest chip într-un abis idolatric în care nu se văd decât imagini de chipuri frânte, măşti care ascund esenţa? Ne ascundem chipul după masca vremurilor în care trăim vrând parcă să ne înecăm în ea uitând de noi fără să vrem să auzim profundele cuvinte dintr-o frumoasă cântare a Bisericii: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor…”
Trebuie să ne trezim din acest cerc anihilant în care ne aruncă dorinţa de a ieşi în evidenţă şi de a fi acceptat de ceilalţi pentru că în sinea noastră noi nu ne putem accepta aşa cum ne vedem ca să putem spune cu Sfântul Apostol Pavel: „…şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.
Sursa Ziarul Lumina
