Cum să îndrăznesc să vă adresez un cuvânt? Nu este generaţia mea una din cele care v-a lăsat moştenire o lume de-a dreptul falimentară? Nu este ea, pe bună dreptate, discreditată pentru a mai putea da lecţii? Căci de-acum înainte umanitatea va trebui să lupte pentru supravieţuire. „No future” („Nici un viitor”) vedem scris pe ziduri. Nu e vorba de a avea o atitudine fatalistă ci mai degrabă de a crede că am intrat, cel puţin, într-o perioadă de mari frământări. Unii ar vorbi chiar de o corabie care se scufundă. În orice caz, pământul nostru este puternic ameninţat şi, fără nicio îndoială, locuitorii lui vor suferi sau poate chiar vor pieri.
Nu despre o nouă convingere o să vă povestesc acum. Deja acum mai bine de cincizeci de ani, mi s-a dăruit să-mi dau seama de impostura civilizaţiei noastre. La optsprezece ani am plecat din sânul familiei pentru a duce o altă viaţă şi am făcut acest pas neştiind deloc ce îmi va rezerva aceasta. Abia cincisprezece ani mai târziu am ales viaţa monahală. Pot să spun că nu am regretat niciodată această ruptură pe care am făcut-o în anii adolescenţei. Timpul n-a făcut altceva decât să-mi confirme alegerea. Astăzi îmi dau seama, cu spaimă, că evoluţia societăţii noastre corespunde mult prea bine previziunilor celor mai sumbre ale mult prea puţinilor „profeţi” ai secolului trecut care ne avertizau deja despre catastrofa ce urma să vină.
Mărturia mea nu e o invitaţie la viaţa monahală, chiar dacă eu cred că aceasta, trăită în mod serios, este mai în măsură decât oricare alta să răspundă provocărilor epocii noastre. Aş vrea numai să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte greutatea vremurilor pe care le trăim şi de a vă invita, în numele chemării voastre creştine, să-i faceţi faţă dedicându-vă cu toată fiinţa voastră adevărului care, pentru noi, cei care credem, este Iisus Hristos.
A face faţă cui? Dezlănţuirii răului şi minciunii, destrăbălării corupătoare de suflete care târăşte societatea noastră către prăpastie.
Cum să răspundem acestei provocări infernale? În primul rând având o poziţie clară. Evanghelia Stăpânului nostru ceresc este foarte clară: „Sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume.” Scurt şi cuprinzător.
Desigur şi pe bună dreptate, tinerii sunt chemaţi să se angajeze cu generozitate în tot felul de cauze nobile, printre care se numără şi slujirea Bisericii. Dar cum să ajungă să o facă cu integritate şi dreaptă socotinţă? Păzindu-se de duhul lumesc! Cu o oarecare detaşare, luând o anumită distanţă, pentru a dobândi o judecată liberă, nealterată şi critică, pentru a se menţine în stare de trezvie, verticali şi lucizi. Şi cum să fie în stare de acest lucru? Iubind pe Dumnezeu şi iubind oamenii! Cel care iubeşte pe Dumnezeu şi care are milă pentru oameni nu poate să iubească minciuna. Nu poate deci iubi lumea care „zace sub puterea Celui Rău” (1 Ioan 5, 19), cel ce „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a rămas întru adevăr”-ul mărturiei lui Iisus (Ioan 8, 44).
Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească concret felul de a nu fi din lume. E o temă de gândire şi de dicuţii interesante. Ceea ce e sigur este că un următor al lui Iisus Hristos care vrea să fie consecvent nu poate gândi la fel ca toată lumea, nu poate iubi ceea ce toată lumea iubeşte, nici nu poate să se conformeze criteriilor dictate de către lume. „Dacă sarea-şi va pierde gustul, de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară.” Atunci când creştinul îşi pierde menirea sa, aceea de a fi sfânt, în sensul biblic al cuvântului (deosebit, pus de-o parte) aşa cum Tatăl cel ceresc este sfânt, atunci când nu va mai avea în el Duhul lui Hristos, atunci va fi, pe bună dreptate, respins si dispreţuit. Această temă a raportului creştinului faţă de lume este prea vastă pentru a o continua acum, dar ea este, fără îndoială, fundamentală! Ţine de fiecare din noi să se aplece asupra ei cu sinceritate şi curaj, plecând de la Sfânta Scriptură, de la mărturia sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care s-au sfinţit.
Nu ştiu cum aş putea mai bine să-mi închei acest scurt răvaş decât dându-i cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne-ntru voi şi pe Cel Rău l-aţi biruit. Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este-n el; pentru că tot ceea ce este în lume –pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii – nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt. Şi lumea trece, şi pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 14-17).
sursa apostolia.eu
