Noile tehnologii informaționale au devenit o parte inseparabilă a vieții noastre. În prezent rar cine poate trăi fără televizor, internet, telefon mobil ş.a.m.d.
Dar, pe lângă avantajele comunicării electronice, trebuie să recunoaștem și pericolul dictaturii digitale. Orice descoperire tehnică presupune discernământ în utilizarea ei. Însă chiar dacă majoritatea conștientizează efectul nociv al utilizării fără limite a comunicării virtuale, numărul celora care recurg exclusiv la ea este în creștere.
Încă acum trei decenii marele regizor rus Andrei Tarkovski atenţiona într-un interviu: „Computerul deja îi stăpâneşte şi îi conduce pe oameni. Pentru a-l scoate pe acesta din priză este nevoie de un efort al minţii pentru care noi nu mai avem suficient timp. Singura nădejde – ea încă mai rămâne – constă în aceea că omul, în acea clipă în care încă va mai putea să deconecteze computerul, va fi luminat de Sus. Doar aceasta ne mai poate salva”.
Nu cred că sunt abilitat să prezint oficial şi documentat pericolele medicale, psiho-pedagogice, sociale, precum şi cele duhovniceşti ale noilor tehnologii. Dar experiența propriei vieți, precum și observațiile făcute în calitate de preot îmi permit să vorbesc despre capcanele comunicării online.
Lipsa unei comunicări dintre părinţi şi copii, neimplicarea acestora din urmă în activităţi sănătoase, duce la căutarea unor persoane şi activităţi în spaţiul virtual. Acolo găseşti ce vrei, important e să intri, după care greu revii la viaţa reală. În faţa oamenilor pe care nu îi vezi direct ai şansa să-ţi schimbi identitatea, să pretinzi că eşti cine ai visat.
Acest pericol îi paşte în special pe cei în creştere, care îşi construiesc o identitate falsă pe internet. Acolo ei se dau drept eroi, sunt puternici, îndrăzneți, emancipați. Vrând să pară maturi, independenți de părinți, pot cu ușurință să cadă pradă abuzurilor sexuale, să fie racolați de unele grupuri infracționale sau care îi îndeamnă să-și curme viaţa.
În problema dependenţei de calculator sunt vinovaţi părinţii. Un copil mic în fața televizorului sau jucându-se pe calculator e mai comod pentru un părinte. Dar, lăsându-l scufundat în lumea virtuală, îi dezvoltăm o dependenţă, îl rupem de realitatea vieţii. Mai nimeni nu vrea să revină la realitate din lumea iluzorie, una a confortului şi a plăcerilor. Or, revenind la realitate e nevoie de efort, de ascultare, de a fi firesc… Și părintele ajunge să se plângă că odrasla nu mai poate fi scoasă din fața calculatorului sau nu-și mai ia ochii din telefon.
Comunicarea cu preponderență în spaţiul virtual ne face reci şi distanţi, devenim mai puţin responsabili şi mai indiferenţi faţă de aproapele, ne scade atenţia şi devenim cumva artificiali.
Şi dacă prin calculator nu se naşte niciodată viaţa, reţelele de socializare nu vor genera de la sine comuniunea, pot fi doar un spaţiu informaţional şi de ce nu al mărturiei şi al ajutorării sociale. Tehnica în sine nu constituie o problemă, ci folosirea ei iraţională şi fără responsabilitate.
Putem ieşi din capcanele virtualului dacă folosim internetul drept un instrument pe care îl punem cu discernământ în viaţa de zi cu zi, chiar în slujba Evangheliei. O abordare corectă nu afectează raportul dintre virtual şi virtute, ba mai mult, uneori poate dezvălui un potenţial pe care ar fi greşit să-l ignorăm.
De aici şi prezenţa slujitorilor şi atâtor pagini cu caracter religios în internet, care ne îndeamnă să ne ridicăm din faţa calculatorului şi să păşim spre biserică, să lucrăm desăvârşirea vieţii, să împărtăşim dragostea, să alinăm durerile… pe viu. Internetul trebuie să rămână un instrument şi nu un scop în sine. Prin acesta putem fi alături de oameni, uneori chiar îi putem „pescui” pentru fapte bune, pentru o viaţă îndreptată şi chiar pentru o viaţă întru Hristos.
Să fim cu luare aminte, cu mic cu mare, să nu cădem pradă într-o capcană virtuală, din care, ca dintr-un hău, revenirea e foarte grea. Să alegem viaţa offline!
Preot Octavian Moşin
