Tinereţea are ceva al ei, ceva ce-ţi place, ceva ce te odihneşte. Mie dintotdeauna mi-au plăcut tinerii, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, şi-mi plac şi-acuma. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânu-i ţapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce-a ajuns, este ce este şi, Doamne-ajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia ţi-o spune şi prima oară şi a zecea oară!
Pe când un tânăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gândesc eu”. Îi spui: „Măi frate, uite, n-are nici un rost să te duci la discotecă, numai te-ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi… Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ce-ai văzut acolo?”, pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşa-i omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacă-şi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.
Tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt cumva fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung care să fie pătat de gânduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este într-un fel, idealul creştinului. Nu în sensul să rămânem la copilărie ca fază de început, ci în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată şi în ceea ce priveşte nevinovăţia câtă este în copilărie.
Din Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 166
