Şi acum mă refer puţin la iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre băiat şi fată, pentru că e tema care vă preocupă cel mai mult şi care ne fură cel mai mult bucuria.
De obicei, ceea ce numim noi iubire în acest sens este o iubire idolatră. De ce? Pentru că băiatul (fata) caută să iubească pe aceea (acela) care este jumătatea lui (ei). Este o definiţie dată de Platón şi preluată cumva de toată filosofía şi antropologia seculară, în care se spune că la început omul a fost întreg, apoi a fost tăiat în două, bărbat şi femeie, şi aceştia se caută unul pe altul, şi – vezi Doamne – nu se potrivesc, şi de aceea ar fi atâţia nestatornici în iubirea aceasta.
Aici e capcana vrăjmaşului! Dacă-l iubim pe celălalt pentru ceea ce ne lipseşte nouă îl vom transforma într-un obiect de care avem nevoie şi-l vom folosi pentru nevoile noastre. Vom face din el un idol, iar noi vom fi dependenţi, neajutoraţi, handicapaţi în iubirea noastră. Dar iubirea pe care ne-o porunceşte şi dăruieşte Dumnezeu nu este o iubire handicapată, ci o iubirea care se dăruieşte pe sine. Pentru aceasta e nevoie ca mai întâi să facă Domnul o nuntă în mine.
Noi toţi avem şi o polaritate feminină şi o polaritate masculină în sufletul nostru. Noi, femeile, avem şi virtuţile care sunt specifice bărbatului, într-o mai mică măsură, pentru că sufletul nostru este întreg. N-a tăiat Dumnezeu sufletul nostru omenesc şi a făcut două jumătăţi; sufletul este acelaşi. Prin bărbat se manifestă virtuţile bărbăteşti: curaj, cucerire a celor din afară, rânduială, dar până când bărbatul nu se va împăca cu virtuţile feminine din el: tandreţea, răbdarea, dăruirea de sine, el nu va putea să iubească sănătos o femeie. Până când femeia nu se va împăca cu polaritatea masculină din ea: curajul, acea putere de a înfrunta cele din afară după măsura care-i este dată, nu va putea să iubească sănătos un bărbat.
Dar noi, când iubim, nici nu avem nevoie să ştim şi să ne gândim la asemenea lucruri. Totul e mult mai simplu: Mă duc la Dumnezeu! El mă face om întreg şi, atunci eu, întreagă, îl voi iubi pe iubitul meu. Dacă sunt bărbat şi vreau să iubesc o femeie, mă duc la Dumnezeu să mă facă întreg şi întreg o voi iubi pe femeia mea. Iubirea mea va fi dăruire de sine şi nu parazitare a celuilalt. Când o femeie este geloasă este semn că sufletul ei este bolnav. Ea vrea să ia de la bărbat ce n-are ea, vrea să-l bage înăuntru să-l ţină în posesie: „eşti al meu”. Bărbatul la fel: „eşti a mea”.
Aceasta este o iubire idolatră în care persoana celuilalt este transformată într-un obiect şi este posedat. De acest lucru nu ne vindecă decât Dumnezeu şi harul Său. Cu cât ne vom ruga mai mult: „Doamne, fa-mă întreagă şi să fiu prezentă în faţa lui şi să-i dau din deplinătatea mea”, atunci voi fi cu adevărat femeie. Şi ca bărbat la fel. Când simt că sunt geloasă alerg la părintele, mă spovedesc, caut înăuntrul meu să văd cu ce-i bolnav duhul meu, şi facându-mă sănătoasă nu voi mai fi geloasă, şi cu atât mai mult nici el nu va mai pleca după altele. De ce? Pentru că el va avea plinătatea la el acasă. Pentru că el umblă după himere, umblă după idoli. N-a găsit idolul în mine caută în altă parte. Ea umblă după himere, umblă după idoli, nu l-a găsit acasă, nu-l va găsi nici în altă parte, în clipa în care eu mă duc şi mă întregesc cu Dumnezeu, cel mai rău partener de viaţă poate să devină plinătatea bucuriei mele. Pot să-l iubesc aşa cum e. Că şi Dumnezeu mă iubeşte pe mine aşa cum sunt. Şi vom avea surprize: pe măsură ce creşte iubirea şi răbdarea noastră, descoperim că cel de lângă noi se vindecă. Îl vindecă Dumnezeu Care face minuni: că eu l-am bătut la cap 20 de ani şi nu s-a schimbat, iar când l-am lăsat în pace şi l-am dat pe „mâna” lui Dumnezeu, a început să se schimbe.
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009
