Păşesc încet, sfios, peste prag. În pridvorul casei e deja mai bine. Agitaţia din stradă nu se mai aude. Pe pereţii albi, în dreapta şi în stânga, atârnă portrete: chipurile gazdelor. Sunt aşa frumoase, cu frunţi senine şi ochi blânzi. Uitându-mă la ele, am impresia că vor să pătrundă cu privirea adânc în fiinţa celor care-i vizitează. Îmi simt sufletul dezgolit în faţa lor şi-mi las privirea să alunece în jos.
Acum, îmi văd picioarele păşind peste cel de-al doilea prag şi…iată-mă în casă. La intrare, mă întâmpină un bărbat a cărui îmbrăcăminte îi dă un aer serios şi impunător. Ochii, însă, îi lucesc umezi şi călduroşi. Trebuie să fie prietenul gazdelor… Îmi plec fruntea în semn de salut, iar el ridică mâna drept răspuns şi mă invită să înaintez.
E aşa bine aici! Picturi minunate împodobesc pereţii, iar dintr-un candelabru mare, atârnat de tavan, izvorăsc râuri de lumină caldă ce inundă întreaga încăpere.
Undeva, la câţiva metri înaintea mea, îi văd pe stăpânii casei. găsesc de cuviinţă să merg să-i salut şi să le spun de ce am venit. Uşor, mă cuprind emoţiile, dar înaintez până în faţa stăpânului. Doamna stă alături. El este aşa tânăr! Atâta sobrietate e pe chipul său, atâta măreţie! Iar ea, …câtă desăvârşire, ce frumuseţe mai presus de fire! Amândoi ma privesc…iar mie mi-e ruşine…
Îmi este ruşine pentru că am venit să le cer iar ajutorul cu toate că am aşa multe datorii la ei. Încerc să găsesc cuvintele potrivite pentru a le vorbi. Poate ar fi mai bine să le explic de ce nu le-am plătit până acum. Nu!…mai bine le spun ce doresc.
Oh! Îmi simt umerii apăsaţi ca de o povară şi simt nevoia să mă aşez. Scaunele sunt prea departe de ei, aşa că…mă aşez pe covor. Jos e mai bine.
Întind mâna înspre el încercând să-l ating, iar el mă priveşte cu multă atenţie aşteptând să-i spun ceva. Tăcerea lui mă emoţionează şi mai tare. Ochii mi se înceţoşează şi printre lacrimi îmi văd tremurând uşor degetele de la mâna întinsă.
În cele din urmă, reuşesc să-i ating mâna si-atunci el se ridică brusc de pe scaun. L-am supărat! Mă văd aşa mică în faţa lui! Oare ce are de gând să facă? Drept ar fi să mă dea afară pemtru îndrăzneala mea. Îmi vin în minte zecile, sutele de datorii pe care le am la el…
Închid ochii, aşteptând verdictul…apoi…îi simt braţele cuprinzându-mă călduros. De recunoştinţă, lacrimi încep să-mi curgă pe obraji fără să le pot stăpâni. Din cauza lor, nu-l pot vedea, dar îi simt buzele sărutându-mi ochii, ştergându-mi astfel lacrimile.
Tăcută, deschid ochii şi-l văd… Ştiam eu că el e bun: Hristosul meu Cel dulce!
