E prima mea experiență când stau într-o mănăstire pentru câteva zile și dacă teoretic îmi dădeam seama ce presupune acest lucru, atunci practic e foarte greu să îți deconectezi toate butoanele. Făcând parte din societatea de azi, axată pe diferite interese mai mult economice și mai puțin spirituale, aici mi-a fost dat să cunosc un alt mod de viață. Se poate și așa!
La recomandarea Părintelui Duhovnic, urma să petrec o săptămână în liniște sufletească la mănăstirea Băița, județul Hunedoara, România.
Aici viața e altfel! E o obște restrânsă de măicuțe: două! care abia de mai reușesc să facă treburile casnice. Pe lângă asta, o duc bine! Acolo domnește înțelegerea, dragostea și iertarea. Sunt o familie restrânsă, care grijesc zeci și sute de oameni care vin să viziteze mănăstirea.
Personal m-am adaptat mai greu, fiind educată că singură trebuie să obțin tot ce am. Aici ele m-au învățat a primi ca să pot mai târziu dărui. Viața și lumea nu se rezumă la mine! Și da, de izolare: am avut nevoie să merg într-o zonă „izolată” pentru a învăța să nu mă mai separ de restul societății, liantul fiind Dumnezeu.
Am fost impresionată de multe:
- – Simplitatea și căldura din ochii măicuțelor e unică. Bunătatea lor e incomparabilă! Numai mama mea mă cheamă, mă așteaptă cu bucatele gata, are grijă să nu îmi fie rece, să dorm bine și altele. Mica obște, care activează pentru a sluji neputincioșilor și a iubi pe Hristos, este condusă de maica stareță Semfora.
- – Biserica, deși încă în construcție, are forma unei cruci grecești, un pridvor deschis și turn deasupra pronaosului. Pereții interiori și exteriori ai bisericii au fost împodobiți parțial cu icoane medalion, pictate în tehnica fresco de către monahia Rafaila.
- – Așezarea Sfintei Mănăstiri este într-o vale adâncă în zona Munților Apuseni, la câteva zeci de metri de intrarea în localitatea Băița, județul Hunedoara. E o zonă deosebită, plină de verdeață. Totul în jur este viu: vânt, frunze, păsări… până și muntele părea că se înalță de la o zi la alta!
- -Pentru mine au fost zile fără stres, grijă, joburi și un lucru foarte important: nu mi s-a mai făcut rău de la fumul de țigară de pe străzile din Chișinău.
Un aspect care mă neliniștește este trecerea ireversibilă a timpului și graba acestuia, dar asta și mai mult mă convinge că sunt așteptată de Dumnezeu. Până la urmă nu e păcat de anii care trec, e păcat de anii care trec fără a fi valorificați.
Mănăstirea rămâne locul unde m-aș întoarce oricând!
Diana Enache
