Pentru că Dumnezeu mă iubeşte.
Dacă nu m-ar fi iubit, m-ar fi lăsat să-mi continui viaţa aşa cum era ea: nici prea caldă, nici prea rece, fără vreun scop anume, cu multe vise spulberate încet de neputinţă, cu compromisuri şi resemnări în faţa „realităţii”, cu bucurii mărunte şi cu durerea permanentă a imposibilităţii de a fi vreodată pe deplin împlinită. „Dar asta-i viaţa, nu?” ar spune mulţi. Nu-i asta, decât dacă alegi tu să rămâi doar cu atât ori dacă nu cunoşti că poate fi şi altfel…
Am fost şi sunt un om obişnuit, care însă nu se mulţumeşte cu puţin şi cade mereu în extreme. Lăsată liberă să-mi aleg drumul în viaţă, nu am ştiut niciodată limpede ce vreau. Ce vedeam în jur fie mă fascina, fie mă descuraja sau mă întrista. Am încercat din toate câte puţin, m-am avântat cu pasiune şi dăruire, dar adesea m-am plictisit destul de repede şi am renunţat. Îmi era frică să investesc cu tot sufletul în ceva. M-am îndrăgostit şi am crezut că aici stătea ascunsă împlinirea; dar după un timp s-a dovedit că nu era aşa. Ceva lipsea, ceva nu era bine; simţeam asta, dar nu o conştientizam încă foarte acut.
Şi am ajuns la facultate, la libertatea pe care o visasem, în acel punct în care aveam în faţă întreaga viaţă, pe care să mi-o croiesc după voia mea proprie. Şi atunci m-am poticnit şi am căzut. Şi m-am izbit, la propriu, de propriile mele temeri, de neîncredere şi de neputinţă; m-am izbit de ceea ce nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreodată; m-am izbit şi de acea singurătate care te apasă chiar şi când eşti înconjurat de oameni; şi cel mai tare, m-am izbit de neputinţa de a schimba lucrurile, oricât m-aş fi zbătut sau aş fi plâns. Am avut reacţii surprinzătoare şi m-am văzut cum nu mă mai văzusem până atunci. Credeam că sunt puternică şi că pot ajunge departe. Dar m-a lovit zdravăn şi mi s-a „zguduit din temelii clădirea vieţii”. Şi atunci am cunoscut deznădejdea, ca pe acea stare în care, în mod independent de orice motivaţie a ta sau a celorlalţi, nimic, dar absolut nimic nu te poate determina să te ridici dimineaţa din pat: „Pentru ce? La ce bun? Ca să o iau iar de la capăt?…”
Trăiam un fel de inerţie existenţială. Îmi lipisem chiar şi un afiş pe uşa camerei de cămin. Era o stare cumplită, tocmai pentru că le aveam pe toate, dar nu mă puteam bucura de nimic; nimic nu-mi folosea şi nu mă putea linişti, pentru că îmi lipsea ceva esenţial. Abia atunci am început să înţeleg (şi nu fără durere) că nu-ţi poţi pune toată nădejdea ta în oameni, oricât de extraordinari ar fi ei; că trebuie sa fii ferm în ceea ce eşti tu ca persoană, şi nu să devii dependent de cei din jurul tău, oricât de mult i-ai iubi şi te-ar iubi; şi mai ales, că nici în tine nu îţi poţi pune nădejdea, pentru că te vei dezamăgi cumplit. Şi atunci… cum să trăieşti?
Şi răspunsul a venit, simplu şi minunat, aşa cum vin toate de la Dumnezeu, exact când ajunsesem să simt că mă mai ţin doar de un fir de aţă: trebuie să trăieşti împreună cu Dumnezeu, cu toată nădejdea şi credinţa şi dragostea în El.
Eu n-am ştiut unde să caut, dar cred cu tărie că m-a căutat Dumnezeu pe mine: m-a aşteptat şi m-a luat de mână şi mi-a arătat drumul cel bun. Şi îndrăznesc să zic că a făcut asta la propriu, prin cei pe care i-a trimis şi prin părintele care m-a renăscut, duhovniceşte.
Bineînţeles că nu s-au întâmplat toate deodată. Au trecut trei ani de atunci şi încă mai continui să mă minunez şi încă sunt atâtea pe care nu le înţeleg. Acum le caut şi îmi doresc să le cunosc, dar e nevoie de răbdare, pentru că nu e uşor să te desprinzi de felul în care te-ai obişnuit să trăieşti.
După acel an, mi-am schimbat şi facultatea, m-am rupt de amintiri şi de trecut şi mi s-a schimbat încet şi viaţa. Abia acum văd şi mă minunez de grija şi rostul cu care mi s-au întâmplat toate, fără să înţeleg atunci de ce. Văd şi cum Sfântul Nicolae, pe care îl iubesc acum din toată inima, ca un adevărat îndreptător al credinţei mi-a purtat de grijă, fără măcar să-i fi cerut vreodată ajutorul. Nu mi-e frică să spun că a făcut şi face minuni Sfântul cu mine, iar faptul că acum merg la biserică, la o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, pe la care trec în fiecare zi când ies de la şcoală, se datorează unei astfel de minuni. Şi atunci când mai cad în deznădejde şi mi-e frică de ce va fi, îl simt pe Sfântul Nicolae cel mai aproape de mine şi ştiu că mă ascultă şi că nu mă lasă.
Mulţi din jurul meu se uită sceptic când vad icoanele de pe peretele din cameră ori „bătrânii bărboşi” din poze; vechii prieteni îmi sugerează subtil că ar trebui să-mi trăiesc viaţa acum cât sunt tânără, iar părinţii mă cred pierdută; lor le e cel mai greu să înţeleagă schimbarea – oi fi intrat în nişte cercuri dubioase de când am plecat la facultate? – şi e aşa ciudat că tocmai acum, când tuturor li se pare că am înnebunit, mie îmi pare că niciodată nu mi-a fost mai bine şi niciodată nu am fost mai… „eu”. E paradoxal, şi poate tocmai de aceea e atât de greu de acceptat; dar totul se limpezeşte odată ce înţelegi, după vorba părintelui Rafail Noica, că Ortodoxia nu e nimic altceva decât firea omului. Este firescul şi bucuria vieţii. Eu ştiu că nu-mi mai doresc nimic altceva şi nu m-aş întoarce înapoi pentru nimic în lume.
O viaţă departe de Dumnezeu nu este viaţă.
Nu poate fi; e ca şi cum ai „trăi fără să trăieşti”, şi cel mai trist e că de multe ori nici nu-ţi dai seama. Din asta nu pot să-i condamn pe ceilalţi. Iar în ce mă priveşte, îmi cunosc slăbiciunile şi mă rog doar să nu-mi slăbească voinţa, ca să pot merge înainte.
La început mi se zicea că sunt nebună pentru că sufeream aiurea şi visam, în loc să-mi văd de treabă; acum, mi se zice că sunt aşa pentru că sâmbăta seara merg la vecernie, în loc să ies în oraş ori la petreceri. Interesant e însă că atunci când am ajuns anul acesta, chiar înainte de ziua mea, la părintele Arsenie Papacioc, am aflat că nici măcar nu am „înnebunit” încă de-ajuns…
Merg la biserică şi ca să mă împac cu mine însămi, să mă re-găsesc pe mine, aceea care eram după botez, în care Dumnezeu a pus unele daruri pe care le-am irosit în deşertăciuni şi patimi. Am înclinaţii şi trăsături de caracter pe care greu le mai disting, pentru că m-am lăsat prea lesne influenţată de tot ce am întâlnit în jurul meu. Ori ca să ştii ce trebuie să faci în viaţă, cred că vederea îţi trebuie mai întâi curăţită, ca să te poţi cunoaşte şi să te vezi aşa cum eşti; şi apoi să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, la Care toate sunt cu putinţă. Părintele Arsenie, când i-am spus ca nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, mi-a răspuns apăsat: „Ba ştii!” şi mult m-am tot gândit ce-a vrut sa spună prin asta. Şi am început să cred că răspunsurile ar trebui să le căutăm nu în afara noastră, ci înăuntru, acolo unde ne agităm întruna şi ne tulburăm şi tocmai din acest motiv nu reuşim să le vedem şi să ne găsim locul şi liniştea.
Acum, simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial.
Mergând la biserică, am înţeles şi că e nevoie de foarte puţin ca să te bucuri. Pentru că în zadar credeam că dacă voi ajunge să îmi îndeplinesc dorinţele, voi fi mai fericită. De multe ori am avut sentimentul unui gol sufletesc după ce trăiam cu mult entuziasm momente pe care le consideram „bucurii” ale vieţii, la fel cum după un spectacol de teatru se sting luminile, oamenii pleacă şi sala rămâne pustie. Dar bucuria pe care o simt când ies de la o slujbă, aici în oraş sau la mănăstire, chiar dacă a fost lungă ori am stat târziu noaptea şi sunt obosită, e altfel… ea nu trece, nu se pierde, îţi umple sufletul de linişte şi aşezare, ori îţi arde inima de dor către cele ale lui Dumnezeu pe care vrei să le cunoşti, care singure între toate sunt depline şi veşnice. Căci şi iubirea, şi toate, oricât de sincer am încerca noi să le trăim aici de unii singuri, sunt trecătoare şi imprevizibile. Pe când la Dumnezeu e un urcuş continuu şi o descoperire permanentă; te bucuri şi te minunezi, de fiecare dată parcă mai mult şi mai deplin.
Acum, simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial. Şi nu e puţin lucru să simţi asta. Îmi lipsesc multe, evident, dar în ansamblu, viaţa mea are un sens. Şi ştiu că toate îşi au rostul lor, pe care îl voi înţelege la timpul potrivit.
Mergând la biserică, am învăţat că trebuie să trăiesc în prezent. Nu în viitor, în vise şi închipuiri; nici în trecut, în amintiri. Şi nu oricum, ci în fiecare clipă ca înaintea lui Dumnezeu. Timpul Lui pentru noi e clipa prezentului, de care trebuie să ne bucurăm şi să o trăim cu toată intensitatea şi fiinţa noastră. Nu ştiu cum, multe sunt cele pe care încă nu le înţeleg, dar intuiesc că trebuie să fie ceva extraordinar şi îmi doresc mult asta. Ştiu că e drum lung şi greu. De altfel, acum plâng mai des ca înainte şi parcă nimic nu-mi mai iese cum ar trebui; şi greşesc întruna şi cad în deznădejde. Paradoxal, însă, simt că fiecare zi e parcă cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
După furtună, vin iertarea şi bucuria mare de la Dumnezeu, şi atunci ştii că nimic altceva nu-ţi mai doreşti decât să nu-L mai superi. Pentru că Dumnezeu e dragoste, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, şi dacă nu putem să înţelegem pe deplin aceasta, cred că cel puţin putem să intuim: căci dacă noi, atât de mici, simţim câteodată că ne e plină inima de dragoste şi dă pe dinafară, oare cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi?
Anda A
sursa crestinortodox.ro
