Ne place nouă să ni-l închipuim pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. De multe ori avem în faţa ochilor un Chip plin de supărare şi răutate, mereu gata să ne pedepsească pentru păcatele şi fărădelegile noastre. Un astfel de Dumnezeu, crud și răzbunător, pare a fi chiar mai puțin uman decât mulți dintre noi. Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că dacă ar fi într-adevăr așa, atunci ar putea doar să ne fie frică de El, dar să-L iubeşti, ar fi imposibil. În iubire nu este frică (Ioan 4,18) şi iubirea desăvârşită alungă frica.
Această imagine a unui Dumnezeu răzbunător corespunde mai degrabă Vechiului Testament. Iar noi, de două milenii, ne ducem viaţa după cel Nou. Totuşi oamenii consideră în continuare că dacă nu vor face toate “aşa cum trebuie”, că dacă vor mânca nişte ciocolată într-o zi de post, şi-şi vor scurta pravila de rugăciune, Dumnezeu va fi furios şi îi va pedepsi. Totodată faptele bune le săvârşesc cu scopul de a-I “câștiga” dragostea şi pentru ispășirea numeroaselor păcate. Şi atunci unde este dragostea în toate acestea? Din păcate, e o doar făţărnicie.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. (1 Cor. 13,3) Auziţi? Chiar dacă m-aș aduce pe mine-n jertfă, însă fără dragoste, Dumnezeu nu va accepta. Aș vrea să pot creşte până la o asemenea dragoste! Fără de ea, nimic nu are sens. Nimic. Ea este și sensul și scopul. Acesta este primul pas și ultimul, împărăteasa tuturor virtuților.
Îmi amintesc cât de mult a rămas surprins un coleg de-al meu când i-am spus că Dumnezeu nu vrea suferința noastră. Pentru el a fost o descoperire adevărată. Dar oare într-adevăr credeţi că Lui Dumnezeu îi plăce să ne chinuiască? Ar fi minunat ca fiecare dintre noi să conştientizăm că Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei și al dragostei, și nu un zeu al furiei și răzbunării. Dacă El ar fi vrut să pedepsească sau să distrugă lumea, demult ar fi făcut-o.
Dumnezeu nu va părăsi sufletul, care se I va încredinţa. Da, firea umană e slabă şi neputincioasă, ceva nu poate, undeva greșeşte, undeva se leneveşte (şi acesta e un adevăr!). Dar e creaţia Lui iubită. Iubită! Acel suflet pentru care şi-a vărsat sângele Său pe cruce. Şi acest suflet îşi doreşte să fie cu Domnul, chiar dacă greşeşte, se împeidică, iar uneori şi cade. Cum nu ar fi, el a făcut o alegere: să fie cu Dumnezeu. Și prin orice încercări nu va trece, cât de grav nu se va răni, această unire este veşnică, atât cât există dorinţa vie de a reveni la Creatorul său.
E greşit să credem că Dumnezeu vrea să suferim în continuu, să deznădăjduim şi mereu să ne înfricoşăm, aceste lucruri şi le doreşte doar diavolul. Dumnezeu însă bate la poarta sufletului nostru delicat, ușor şi plin de dragoste.
Mântuitorul nu va ignora nici un oftat din inimă și nici un gând adresat Lui. În caz contrar, care ar mai fi nădejdea noastră? După cum ne spune şi apostolul Pavel, prin faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui . Nădăjduiesc că Dumneuzeu nici nu are nevoie de multe de la noi. De altfel, m-am pierdut. “Nu-L numi pe Dumnezeu drept, căci dacă ar fi drept, suntem pieduţi”, – spunea marele învățător al pocăinței, Sf. Isaac Sirul. Sper că Dumnezeu va primi şi cea mai mică dorinţă a mea de a fi cu El, căci cu fapte bune nu mă pot lăuda.
Religia care-l face pe om să se concentreze doar asupra propriei persoane, a păcatelor și a răului din sufletul său, este una falsă, dăunătoare și lipsită de har. Este o credința egoistă, sau chiar am putea spune diavolească. Căci cine ajunge să fie în capul unghiului? Eu însumi. Și oare pot să mă sprijin în sine însumi? Dar dacă ne bazăm pe ajutorul şi sprijinul lui Dumnezeu, devenim atotputernici. “Nu spune – nu pot. Este un cuvânt necreștin. Toate le pot întru Domnul care mă întătreşte “, ne îndeamnă Episcopul Teofan Zăvorâtul.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să înţeleagă: orice suflet este de nepreţuit pentru Dumnezeu! În caz contrar, pentru ce ar fi fost nevoie Ca Hristos să ia firea omenească, să trăiască printre oameni și să caute fiecare suflet pierdut pentru a-l vindeca? La ce bun crucea, suferința pentru oameni și luărea asupra Sa a rănilor noastre?
Dragostea desăvârșită se naște din predarea totală în mâinile lui Dumnezeu. Şi atunci nu-ţi mai este frică că ţi se poate întâmpla ceva rău. De ce dispare frica? Pentru că ești în mâinile bune a lui Hristos, iar el nu te va abandona niciodată. Iar dacă vei fi nevoit să treci prin greutăţi şi necazuri, El îţi va da putere pentru a le depăși, te va conduce de mâna peste ele.
Aţi putea întreba, dacă totul este atât de bine și frumos în relaţia omului cu Dumnezeu, atunci care este rolul pocăinței? Pocăința poate fi înțeleasă în mod diferit. În cazul în care aceasta este o schimbare a vieţii, însoţită de rugăciune plină de bucurie față de Dumnezeu, atunci ea va duce şi la transfigurarea sufletului. Însă când pocăința aduce la o stare de deznădejde, ar trebui să vedem ce nu este bine în relaţia noastră cu Dumnezeu.
Creștinismul este o religie a bucuriei, nu a tristeţii și a cenușiului. Nu avem nici un motiv pentru întristare! Hristos nu doar a murit, ci şi a înviat pentru fiecare dintre noi.
Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Dumnezeu şi toate se vor preschimba în dragoste!
Natalia Lozan
