Într-o zi, acum câteva luni, fiind în parc cu soția și fetițele, mă întâlnesc cu un preot pe care-l cunoșteam, un om blând, liniștit, cu o fire așezată, care acum este și profesor. Un păstor de suflete așa cum trebuie, cu tact pedagogic, cu multă înțelepciune. A fost voia lui Dumnezeu să mă întâlnesc cu el într-o perioadă în care eu avusesem anumite dezamăgiri în legătură cu unii slujitori ai Bisericii. Deși trecusem de perioada critică, de supărările acelea de moment, în sufletul meu încă mai existau frustrări.
Părintele era în parc cu copilașul lui. Ne așezăm pe o băncuță și ne punem tihniți la vorbă. L-am simțit apropiat și de aceea mi-am deschis ușor sufletul față de el, și i-am povestit de supărările mele. Părintele m-a ascultat cu atenție și mi-a spus că a trecut și el prin multe astfel de situații și nu e nimic nou sub soare. Eu îi tot spuneam de noi tinerii că vrem să facem, să dregem, că avem râvnă, că nu vrem să facem compromisuri, că încercăm să aducem un plus de prospețime în viața Bisericii, etc. Iar el îmi răspunde că lumea nu este așa cum o vedem noi tinerii, chiar dacă ne dorim toate aceste lucruri bune. Îmi spunea că noi tinerii nu vedem viața în mod realist, pentru că încă nu ne-am lovit de toate ale ei, ci suntem încă neexperimentați și n-am cunoscut cu adevărat cum sunt oamenii, ce gândesc ei, cât de mult pot greși sau dimpotrivă cât de mult bine pot face.
Creștinul adevărat este cel care ia cele mai bune decizii știind temeinic și binele dar și răul din jurul lui. Abia atunci înțelege ce se întâmplă în jurul său și conștientizează care ar putea fi efectele alegerilor sale.
Un sfânt părinte zicea: „Credința din tinerețe mi se pare astăzi a fi necredință”. Astăzi când merg pe 30 de ani îmi dau seamă că la 20 de ani, când am intrat în Biserică, deși eram mai râvnitor spre rugăciune, mai curat în gândire, totuși eram tare naiv, judecând greșit situații și persoane după mintea mea necoaptă. Astăzi, experiența vieții m-a învățat multe lucruri, și când știu cât rău e în mine și în lumea noastră, decizia de a crede în Dumnezeu și de a-i urma poruncile are mult mai multă greutate. La 20 de ani era ușor să zic: „Cred în Dumnezeu” dar astăzi cu toate ispitele care vin de la trup, de la lume și de la diavol, și cu tot răul pe care l-am auzit, simțit sau văzut îmi dau seama că e mult mai greu să spui: „Cred în Dumnezeu și fac voia Lui.”
Nu vom cunoaște niciodată tot răul sau binele din lume, dar cu cât înaintăm în viață, veți vedea că soluțiile pe care ni le dă Dumnezeu problemelor noastre, în Sfânta Evanghelia, ne vor părea din ce în ce mai valabile și mai înțelepte.
Eu îi tot spuneam părintelui că mă aștept de la necredincioși să păcătuiască în fel și chip, dar de la slujitorii Bisericii aștept măcar corectitudine, nu sfințenie, ci măcar bun simț și bună-cuviință. Iar el mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:
„Să nu ai așteptări de la nimeni, niciodată! Să ai mereu așteptări de la tine și să te judeci pe tine însuți când nu te ridici la măsura așteptărilor!”
Acest cuvânt se împletește de minune cu ce-mi spune adesea părintele duhovnic: „Să-l ai model mereu pe Hristos, nu pe mine, sau pe alt preot, sau cutare om. Ești creștin (cuvânt derivat de la Christos), porți numele lui Hristos”.
Oamenii mereu greșesc, chiar și cei cu viață sfântă, pentru că „nu este om care să fie viu și să nu greașească, numai Tu singur ești fără de păcat” zice Biserica în slujba înmormântării, și pentru că „nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17) așa cum îi zice Mântuitorul Hristos tânărului bogat.
Dacă ne vom lua modele de urmat din lume la un moment dat vom fi dezămăgiți, pentru că toți suntem slabi și cădem adesea. Hristos Domnul n-a păcătuit, n-a dezamăgit niciodată, e mereu prezent în inima noastră, dacă-L chemăm, și în plus de asta e Învățătorul nostru, dispus permanent să ne îndrume viața spre împărăția cerurilor. Să nu luam ca model de viață nici pe duhovnici, nici pe monahii iscusiți, nici pe pustnici, nici pe creștini cu viață sfântă, ci mereu pe Hristos, modelul tuturor modelelor.
Părintele continuă și-mi spune: „Să te uiți cu milă la cel ce greșește, dar nu cu milă disprețuitoare ci cu milă compătimitoare și blândă. Gândește-te, dacă un copil al străzii ar ieși dintr-o canalizare și te-ar scuipa sau te-ar ocărî, tu ce i-ai zice? Ți s-ar face milă de el, ca față de un om care n-are părinți, n-a primit educație, și bineînțeles că nu vei riposta, pentru că-i înțelegi neputința. Așa să facem și față de cei care ne greșesc, fie ei și slujitori ai Bisericii, să avem milă ca față de unii ce nu știu ce fac.”
Tot părintele mi-a reamintit că păcatul este o pedeapsă în sine pentru cel păcătos, și nu mai are nevoie de o altă pedeapsă. Păcatul e o frustrare și un chin pentru cel care-l săvârșește.
„Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească.
De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău,cuvântul nr.3, Editura Predania)
Avem toate argumentele din lume ca să nu ne judecăm aproapele și totuși o facem. Poate aceste cuvinte ale Sfântului Nicolae vor fi un argument în plus pentru acele momente în care ne grăbim să judecăm sau să cerem pedepsirea păcătosului.
(Claudiu)
