“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) este un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea. Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut. Episcopul Teofan nu dorea să aibă de-a face cu o teologie care nu era bazata pe o inimă înfrântă şi pe asumarea unei filosofii de viaţă ortodoxe, întrucât înţelesese foarte bine cum duhul lumesc poate, prin intermediul teologilor, să îndepărteze teologia şi viaţa duhovnicească de realităţile zilnice ale vieţii omeneşti din lumea aceasta căzută….”“Noi, creştinii ortodocşi, care suntem fiii adevăratei Biserici, păstrăm şi transmitem mai departe singurul adevăr care există, pe care îl avem direct de la Dumnezeu, şi rămânem neclintiţi în credinţa noastră.”
“Trebuie să-I fim recunoscători Domnului că a binevoit să ne năştem la sânul adevăratei Biserici, care este Biserica Ortodoxă.”
“Nu trebuie să tragem concluzia că oricine vorbeşte despre Hristos este
neapărat şi vrednic de crezare, ci este nevoie să cercetăm dacă într-adevăr propovăduieşte calea sfântă spre mântuire. “(din cartea “Cum să vorbim cu ereticii” )
,,Lucrul cel mai important în rugăciune este de a sta în faţa lui Dumnezeu cu mintea coborâtă în inimă. “
“Omul simplu, care are frică de Dumnezeu este superior omului care se poartă deosebit, şi umblă elegant, dar care nu are printre scopurile şi dorinţele lui arzătoare aceea de a fi plăcut lui Dumnezeu.”
“Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: “Omul, cât trăieşte, învaţă”, cu atât mai valabilă este ea în privinţa rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenită şi ale cărei trepte nu au hotar.”
“Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: “Cum merge, cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau “respiraţia duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă.”
“A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugăciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţământul defăimării de sine, al dragostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înaintea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe.” (citate extrase din cartea “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănîsescu-Vlas.)
,,Cine este îndrăgostit, acela se grăbeşte să meargă acolo unde speră că se va întâlni cu cel iubit, ori că va primi veste despre el, ori că va da peste cineva care aminteşte de el. Aşa şi aici: cine Îl iubeşte pe Domnul se grăbeşte să meargă la biserica, unde Domnul arată în chip aparte prezenţa Sa, unde credincioşii intră în cea mai apropiată împărtăşire cu sfinţii lui Dumnezeu, ce sunt înfăţişaţi ochilor lor, şi aud cuvântul privitor la El.”( din ,,Dragostea de Dumnezeu ” )
“Fă-ţi obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine.”
Şi această rugăciune, după ce ai învăţat să o foloseşti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipăreşte în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doreşti: Îţi va uni mintea cu inima, îţi va linişti frământarea gândurilor şi îţi va da puterea de a stăpâni mişcările sufletului tău.”
,Celui îndrăgostit nu-i poate ieşi din cap gândul la cel iubit; când este singur, vorbeşte cu el în gând, închipuindu-şi faţa lui cu drag. Aşa şi aici: cine il iubeşte pe Domnul nu se depărtează de gândul la El, şi îndată ce prinde vreo clipă liberă se întoarce către El în cugetul său şi stă de vorbă cu El din inimă, cu căldură.” ( din ,,Dragostea de Dumnezeu ” )
“Nu faptele sunt principalul lucru in viaţă; principalul este starea inimii îndreptată către Dumnezeu.”
,,Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alături de El şi gândeşte-te cu ce ochi te-ar privi El de pe Cruce. Rămâi mai mult în această cugetare şi conştiinţa îţi va lămuri clar totul.”
,Aşază-ţi ca ţel din urmă aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc să ardă întru inima ta şi, strângându-ţi toate puterile laolaltă, să înceapă a-ţi zidi omul lăuntric şi, în cele din urmă, să ardă neghina păcatelor şi patimilor tale.
Rânduieşte-ţi viaţa în acest chip şi, cu harul lui Dumnezeu, te vei mântui.”
“Puneţi acum pe primul loc facerea a ceea ce este pe placul Domnului şi reorânduiţi toate celelalte. După cerinţele acestui singur scop…şi aşezarea voastră lăuntrică are să se schimbe. Pe dinafară, totul va rămâne la fel, doar inima se va face nouă. Asta este tot. E mult oare?”
„Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de cruce. Ce e această cruce? Necazurile, întristările de tot felul ce vin în tot timpul, dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului. Acolo unde nu e această cruce, nu poate fi vreun creştin. Înlesnirile de toate felurile şi dezmierdările nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care are nevoie de mai multe operaţii, şi toate acestea dor. Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, că înseamnă că mergi pe calea Domnului. Rabdă puţin, că acum vine sfârşitul, aducător de cununi!”
“Cămăruţa omului este inima sa; prin urmare Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm în inima noastră”
„legaţi-vă mintea de un singur mod, de gândul la cel Unul“
“Lumea vi se pare bogată, dar ea îngraşă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivernisiti-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc.”
“Vorbele bune zidesc, pun rânduială, întăresc în bine; vorbele rele strică şi slăbesc tot ce este bun şi pregătesc la rău.
Nici vorba deşartă, chiar dacă este goală, nu rămâne fără rod: pustieşte sufletul – iar sufletul pustiu la ce mai este bun?
Este clar, după toate acestea, avertismentul apostolului: să nu-L supărăm cu un cuvânt stricat pe Duhul Sfânt, cu Care am fost însemnaţi în ziua izbăvirii.” (Din “Calauză către viaţa duhovnicească – Tâlcuire la Psalmul 118“)
“Una din viclenele curse ale vrăjmaşului este să se ascundă pe sine, adică să-l încredinţeze pe păcătos că el nu există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos”.
“Sănătatea şi boala sunt în mâinile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei…”
„Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei aduce aminte de tine şi vei recunoaşte lumea întreagă care te va înconjura.”
“Viaţa duhovnicească este un astfel de tărâm în care înţelepciunea acestei lumi nu poate pătrunde.”
