II
Minunat şi nesfîrşit lucru este mişcarea gîndului.
Taină de necuprins este sufletul omului.
Pentru aceasta omul este faţă de sufletul său ca un străin, căci nu ştie nici cum şi-a luat începutul şi nici cum va sfîrşi,
Încă şi peste gîndurile sale nu se află stăpîn.
Cine îşi va chema gîndurile sale şi le va aduna precum îşi adună ciobanul oile?
Sau cine va porunci sufletului său să nu mai fie trist şi îl va asculta?
Pentru aceasta mulţi nici măcar nu cred că au un suflet, şi pe bună dreptate, căci trăiesc ca şi cum nu l-ar avea.
Sufletul omului este gîndul lui şi unde îi este gîndul, acolo şi sufletul.
De cîte ori omul rabdă năvăliri de la propriul suflet ca de la un crud duşman,
Căci nici un duşman nu poate să abată atîta rău ca propriul suflet atunci cînd se tulbură de nemulţumire sau gelozie.
Cîţi, ca şi Iuda, au fost ucişi de propriul suflet ca de o fiară străină şi cumplită!
Omul este o făptură vrednică de plîns pentru că pururea se afundă în minciună şi durere.
III
Om pentru om este străin şi tot ajutorul pe care îl aşteaptă unul de la altul este minciună.
În ceasul în care nu se aşteaptă se despart şi amărăciunea şi ura umplu inimile lor.
Nu este duşman mai temut decît omul pe care l-ai avut prieten, el ştie rănile sufletului tău şi slăbiciunile tale tu i le-ai făcut cunoscute cu gura ta.
Sufletul celui gelos suspină în toată vremea pentru că nu ştie ce va face şi ce va spune cel pe care îl iubeşte, şi bănuiala strînge inima lui ca un cleşte.
Omul gelos pune întrebări înţepătoare şi prin răspunsurile pe care le primeşte îşi sporeşte rana.
De se desparte – suferă şi de te are aproape – nu se linişteşte.
Cînd tace şi cînd vorbeşte o face pentru a te răni.
La urmă de tot, moartea îi aşază pe fiecare în pămînt – în ziua aceea pier toate gîndurile lor.
