Acest articol este adresat strict celor care si-au pus macar o data una dintre problemele usturatoare: cine suntem? de unde venim? incotro ne indreptam?
Scopul articolului nu este de a demonstra existenta lui Dumnezeu ci de a pune un semn de intrebare celor care nu cred in existenta Sa.
Exista sau nu exista Dumnezeu?
Indiferent de ce parere am fi, parerea noastra ar fi pur si simplu o credinta deoarece nici una dintre optiuni nu se poate demonstra stintific ca fiind adevarata.
In acest sens, oamenii se impart in doua categorii: o parte il considera pe Dumnezeu ca fiind creatorul a tot ceea ce exista, iar altii (spre exemplu cei care cred in teoria Big Bang) sustin ca universul a aparut printr-o explozie a unui punct de o natura cu totul speciala, o asa numita “singularitate”, ceva fara dimensiuni dar cu o energie infinita.
Deci oamenii sunt pusi in fata unei alegeri: Dumnezeu sau o energie. Cei care aleg varianta din urma considera ca se afla mai aproape de adevar, insa ei uita ca au aderat la o teorie care nu este neaparat si adevar, aceasta ramane totusi o teorie.
In fond, daca ne gandim putin, putem realiza cu usurinta ca oameni de stiinta nu vor putea niciodata sa raspunda la o intrebare. Spre exemplu sa admitem ca acea “singularitate” sta la baza formarii universului, insa acea “singularitate” unde era? si in ce timp? in ce spatiu? ce era in stanga si in dreapta ei? cu alte cunvinte, oamenii de stiinta nu vor putea spune niciodata ce era “dintru inceput”.
Logica mea imi spune ca o divinitate ar putea fi “dintru inceput” insa o energie nu, deoarece o energie este creata. Acesta nu este un argument ci doar un fapt la fel ca si pasajul de mai jos.
Sa nu pariezi ca Dumnezeu este, inseamna sa pariezi ca El nu este. Cum vei paria asadar? Sa cantarim ce castigi si ce pierzi daca te hotarasti sa crezi ca Dumnezeu este. Daca vei castiga, vei castiga totul, daca vei pierde, nu vei pierde nimic. (Pascal)
Majoritatea oamenilor care il neaga pe Dumnezeu ar avea ceva de obiectat pentru pasajul de mai sus. Ei ar spune ca daca alegi sa crezi in Dumnezeu si ‘la sfarsit’ se dovedeste ca te-ai inselat, ti-ai irosit viata degeaba facand binele, cand puteai sa te desfeti de toate ‘bunatatile’ lumii acesteia.
Acesta nu poate fi rostul oamenilor pe pamant printr-un simplu motiv: rostul oamenilor in viata trebuie sa fie unul si universal care poate fi atins de absolut orice om. (oamenii de pe pamant se indreapta inspre ceva, acel ceva trebuie sa fie tangibil pentru absolut toti oamenii)
Oamenii spun: sa mancam, sa bem si sa ne veselim ! cu alte cuvinte majoritatea oamenilor care nu ar fi de acord cu pasajul de mai sus ar spune ca scopul principal al vietii este sa fi fericit.
Daca exista un singur om pe pamantul acesta care (impotriva vointei lui) nu poate sa fie fericit, aceasta varianta pica, si exista o multime de oameni care nu numai ca nu sunt fericiti dar sunt chinuiti din diverse pricini. Atunci cum am mai putea admite fericirea pamanteasca ca si un scop al vietii cand de fapt noi am putea fi in situatia acelor? (in situatia de a ne naste cu o boala incurabila, sau in situatia spre exemplu de a suferi un accident care ne va imobiliza pe viata)
Deci nu oricine se poate desfata de ‘bunatatile’ lumii acesteia, pentru ca nu suntem egali, iar eu vad o nedreptate in aceasta. Ar fi o nedreptate ca un om sa traiasca bine toata viata, altul sa se chinuie toata viata si asa sa se termine tot. Trebuie sa existe o dreptate absoluta !
Aceasta (dreaptatea absoluta), ar putea lipsi intr-un anumit caz, si anume ca toti oamenii sa se nasca egali (cu aceleasi posibilitati/capacitati) si sa traiasca fara sa fie in dezavantaj unul fata de celalalt tot restul vietii intr-o lume ideala (raiul pe pamant), in alt caz s-ar comite o nedreptate care numai de (un) Dumnezeu ar mai putea fi balansata.
Insa lumea aceasta nu exista ! Lumea in care traim este chinuita si este sub pecetea unei ‘plagi’. Gasim catune si sate intregi, in aproape toate tarile lumii, infestate in intregime de anumite maladii. Spitalele sunt pline de bolnavi, pana si unui medic i-ar veni greu sa enumere toate bolile existente.
“Plaga” ce macina omenirea are mii de fete si este aceeasi pentru toti. Numarul jertfelor ei este egal cu numarul locuitorilor pamantului. Pecetea ei sta pe fiecare om. Este si pe fata durdulie a unui grasan multumit de sine, si pe fata palida, acneeata a unui tanar anemic, si pe figura mladioasa, subtire a unei fetiscane plapande. O poti vedea si pe fata postitorilor si a monahilor, a preotilor si a mirenilor, a imparatilor si a ostasilor, a maturilor si a copiilor. Nu a existat si nu o sa existe vreodata un om care sa nu o poarte, ea este peste toti. Este peste mine, este peste dumneavoastra..
Problema este ca noi nu putem sa o vedem. Simturile noastre atinse de “plaga” s-au tocit intr-atat, incat nu mai putem sesiza nimic. Nu vedem “plaga”, nu-i mirosim duhoarea… Doar atunci cand omul va cadea pe patul sau de moarte si-si va da ultima suflare, cand “plaga” il va cuprinde, il va infasura, il ca manca si-l va macina definitiv, cand il va transforma in ceea ce numim noi cadavru, abia atunci simturile noastre boante descopera “plaga” omului, si fugim atunci de el, astupandu-ne nasul de groaznica, oribila putoare cadaverica…
Mirosul plagii, mirosul mortii este variat, dupa cum variaza insusi “plaga”, in esenta insa este unul si acelasi. Cu acest miros omul vine pe lume. Moaselor le este bineplacut mirosul lauzelor si al pruncilor nou-nascuti. Mirosul acestei plagi ne insoteste toata viata…
Prin spalarile zilnice, prin diverse bai si scaldari, prin stergeri, prin improspatarea hainelor si a trupului cu aer curat si raze de soare, apoi prin ungerea cu tot felul de alifii bine-mirositoare, cu aromele diverselor articole cosmetice, oamenii reusesc sa astupe acest miros nativ al propriului trup, mai exact – al plagii.
Da, omul miroase urat… Luati zece dintre cei mai curati, mai sanatosi oameni si tineti-i un timp inchisi intr-o camaruta si veti vedea cum acesti oameni curati, prin respiratia, prin emanatiile trupului, vor vicia aerul. Tineti-i mai mult si veti vedea ca din cauza putorii, a aerului imbacsit, sufocant si greu veti incepe sa va asfixiati.
Sau luati orice detinatoare a unui trup curat, alb, rumen si cast. Luati-i toata parfumeria. Lasati-o sa nu se spele trei-patru luni, sa nu-si schimbe hainele, sa nu faca baie etc. Si veti simti acelasi miros greu al plagii…
Omul traieste in atmosfera “plagii”. Respira cu aceasta. Respiratia sa duhneste cu acest miros. Stiti cum le miroase gura oamenilor. Deosebiti acest miros de altele, dupa felul mancarii intrebuintate. La unii acest miros este atat de respingator, incat incalca buna intelegere in viata de familie.
Este imensa imparatia plagii, si nu doar omul este robul ei. Nu doar omenirea sufera, putrezeste, se descompune, se macina si miroase oribil. Aceleiasi sorti sunt supuse si fiarele, pasarile, insectele.
Toata lumea impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum. (Apostolul Pavel)
Pecetea plagii sta si pe natura neinsufletita. Miroase urat uneori aerul, se strica apa, pier si se descompun plantele si, putrezind, preschimba aroma florilor in duhoare de mucegai. Este acelas miros morbid al aceleiasi plagi. Ea e universala. Este pe pamant si in pamant. Sevele ei nimeresc in florile de pe care albinele culeg mierea. In acest fel, pana si mierea poate deveni otrava pentru om…
Omul este alcatuit din trup si suflet. Asa se obisnuieste sa se spuna. In realitate, ii vedem pe altii si ne concepem pe noi insine ca pe o fiinta integra, neimpartita, ce se cheama OM. Ea nu este nici trup si nici duh. Este si una si alta la un loc. Insa nu ca doua parti componente.
Aici e o taina inca nedescoperita de mintea omeneasca. Doar in teorie putem imparti omul in suflet si trup. in realitate sunt la fel de inseparabile ca bucata de carte si pisica ce a mancat-o si a digerat-o deja. A arata unde se termina trupul si unde incepe duhul este, practic, imposibil. Aici sunt doua inceputuri: materie si duh care s-au unit, iar rodul unirii dintre acestea doua este omul.
Neimpartita este si “plaga”, iar rezultatul actiunii ei la nivel spiritual este reversul culturii omenesti. Imaginati-va un tablou al realizarilor spiritului omenesc, priviti-l cu atentie si veti observa si aici aceeasi pecete a “plagii”. Si in acest domeniu ea inabusa, descompune, ucide. Aici urmele ei sunt si mai variate, si mai numeroase, insa la fel de putin studiate.
Ce este in lume e pofta trupului, si pofta ochilor, si trufia vietii (Apostolul Ioan)
Ea e adevaratul motiv al decaderii talentului la scriitori. Ea e vinovata de conducerea proasta a imparatilor. Este vrajmasul oricarei fericiri si bucurii.
Nu ma intelegeti? Sa luam un exemplu. Iata, sunteti, de pilda, in fata ministrului cu un proiect bine intentionat. Il cunoasteti pe ministru ca fiind un om bun, saritor, receptiv. Vazand planurile dumneavoastra, ministrul le va sprijini si va rezulta o treaba buna. Veniti insa la audienta atunci cand ministruil respectiv are indigestie, cand nu si-a facut siesta, cand sufera de cataracta sau de mai stiu eu ce. Va va intampina morocanos si posac, nu va vedea nimi bun in toata treaba asta si cu vorba sa putregaioasa va omora buna dumneavoastra intentie. Iar “plaga” sa o va transmite si dumneavoastra. Vorbind cu el in astfel de clipe, veti iesi iritat si mohorat.
Toti pesimistii din lume, in fond, sunt oameni bolnavi.
Teoriile lor sumbre nu snt nimic altceva decat rezultatul unei anormalitati functionale a organismului. Daca geme si sufera undeva, in vreo tara, poporul, daca s-a inrautatit situatia politica si economica, motivul trebuie cautat in discrepantele functiilor mintale din capul ministrilor sau chiar in stomacul acestora.
Daca ascultati o piesa muzicala, dupa care va va cuprinde tristetea, angoasa sau sentimentul de insatisfactie a unei porniri obscure in departari nedefinite, sa stiti ca aceasta alcatuiesc pecetea “plagii” pusa de un autor deja infectat. Cantecele nostalgice si triste ale taranului rus sunt rezultatul unei subnutritii permanente, cu multimea de boli ce deriva din foamete.
La fel e si in cazul literaturii sau artelor frumoase. Piesele muzicale destinate dansului sunt vesele. Ele sunt facute pentru veselie. Priviti insa istoria aparitiei unor valsuri la care tinerilor le vine sa planga, nu sa danseze. In majoritatea cazurilor sunt operele unor autori bolnavi, care in momentul alcatuirii lor scuipau sange.
Criminalii sunt copii ai unor parinti macinati de aceeasi “plaga”. Aici actioneaza una din nenumaratele gheare ce sfasie omenirea – alcoolul. Astfel de otravuri sunt multe. Majoritatea dintre ele raman inca necunoscuta savantilor, insa este vorba despre aceeasi “plaga”.
Insusi izvorul fiintarii este infectat de aceasta “plaga”. Instinctul sanatos al procreatiei – porunca “cresteti si va inmultiti” – pus la temelia fericirii, la vatra vietii de familie, este si el macinat de “plaga”. In aceasta privinta, “plaga” actioneaza cel mai consecvent. Daca in generatile trecute, ale strabunicilor si parintilor, ea a atins preponderent latura fizica, trupeasca, in generatiile urmatoare – ale fiilor si nepotilor – ea va produce avortoni, copii nascuti prematur sau, in genere, va seca izvorul si parintii vor fi inapti pentru procreatie.
Care e numele acestei “plagi”?
Nu are nume. Este cunoscuta oamenilor sub mii de nume, insa nici unul nu-i vadeste esenta. Manifestarile ei sunt numite boala sau viciu. Trairea ei – durere, chin, lacrimi, vaiete si gemete, necazuri. Produsul actiunii ei este numit necuratie, puroi, tina, putregai, scarna. Reflectia acesteia in domeniul economic se cheama saracie, cersetorie. Prezenta in aer, in apa sau in mancare se cheama infectie, otrava si tot ce este mai daunator. In sfera activitatii mintale, manifestarile ei sunt stiute ca pacat, necinste, ratacire, faradelege, crima, gresala, iar in sens metaforic – bezna, intuneric, umbra a mortii, somn de moarte. Scopul lucrarii ei este omorarea a tot ce e viu si descompunerea definitiva, moartea definitiva a universului. Rezultatul actiunii “plagii” asupra oamenilor si vietatilor se cheama degenerare sau actul final – moartea. “Plaga” insasi nu are nume. Poate generatiile viitoare vor patrunde tainele ei, ii vor intelege esenta si-i vor da un nume; astazi insa, cand vorbim despre ea, cand dorim sa-i dam un nume generic, folosim termenul de “rau”.
Lupta are loc pe intreg pamantul. Se lupta cu el conducatorii, legiuitorii, judecatorii, filosofii, savantii si inteleptii, scriitorii, pictorii, poetii. Sunt mii si milioane de ostasi de rand, reuniti in fratii, obsti, cercuri. Exista o intreaga armata a salvarii.
Va salva ea oare omenirea de acest dusman?
Filosofii, savantii, inteleptii doresc sa intre in taina “plagii”, sa-si cunoasca dusmanul si sa-i deschida omului ochii. Acestia sunt cercetasi pe campul de lupta. Zadarnice le sunt insa eforturile… Cugetul uman, rapus de “plaga”, oboseste curand, se rataceste si adesea repeta intr-o forma sau alta, propriile sale greseli de odinioara. Insa chiar daca ar reusi sa-si cunoasca dusmanul, ar fi doar o jumatate de cale, caci nu ajunge sa-l cunosti, trebuie sa stii sa-l si invingi.
Ce fac scriitorii, pictorii, poetii? Acestia sunt cei ce inspira luptatorii. Descoperind imparatia “plagii”, acestia vad cum se sufoca omul in atmosfera aceasta infestata, si pentru a-l salva ii prezinta idealurile unei noi vieti, unei noi fiintari in imparatia luminii, a adevarului, a dragostei, a frumusetii si puterii, trezesc lumea spre aceste idealuri, insa oamenii, lipsiti de vointa, raspund cu unul si acelasi cuvant: “Nu putem!” Cat de mult ai insufleti un ostas pe campul de lupta, acesta nu va putea lua arma in maini daca ambele maini ii sunt paralizate.
Ce fac medicii? Sa zicem, bunaoara, ca dumneavoastra aveti un palton. Puteti sa-l feriti de molii, sa-l pastrati cu grije, sa-i coaseti la timp butoniera care incepe sa se destrame, sa-l carpiti si sa-l purtati astfel o viata intreaga, ba chiar sa-l lasati ca mostenire fiului. Insa dintr-un palton ponosit, jerpelit, cum va deveni si al dumneavoastra pana la urma, nu puteti face unul nou, si nu veti putea obtine niciodata ca paltonul sa se innoiasca de la un an la altul, in loc sa se invecheasca. Astfel stau lucrurile si in ceea ce priveste medicina. Munca medicilor este, in fond, aceeasi: de a coase, a carpi, a pazi de carii invelisul invechit al duhului omenesc. In lupta lor cu “plaga”, acesti ostasi apara omul, il smulg pentru un timp din ghearele ei, insa “plaga” insasi ramane intacta, invulnerabila, pe cand omenirea se invecheste tot mai mult si mai mult.
Iata asa se stinge si viata omenirii !
Potrivit Scripturii, viata primelor generatii de oameni dura veacuri, multi dintre acestia au trait cate aproape o mie de ani. Omul era pe atunci foarte vivace. Aecst fapt nu e contrazis nici de stiintele naturale. Imparatia “plagii” era pe atunci inca prea slaba si prea putin intinsa. Insa in vremea lui Noe viata oamenilor s-a scurtat pana la 120 de ani. Aceasta era durata maxima a vietii omenesti. Imparatia “plagii” s-a largit, a devenit puternica si a cuprins intreg pamantul.
Universul se pomeni amenintat cu pieirea !
Tot ce era viu se destrama, se darama. Puterile vitale saraceau. Oamenii au inceput sa degenereze. Cununa creatiei, regele naturii – omul -, aceasta minunata faptura, provenita din imbinarea a doua inceputuri marete – materia si duhul – a coborat treptat pana la nivelul animalic si risca sa dispara cu desavarsire, asa cum au disparut mamutii…
Cand apare undeva holera, oamenii se straduiesc sa distruga infectia cat mai repede posibil. Se ard asternuturile, lucrurile ramase de la bolnav, se aeriseste incaperea, se curata si se spala albiturile, hainele. Prin foc si apa, prin diverse preparate antiseptice se face tot posibilul pentru a localiza infectia si a nimici purtatorii acesteia.
Exact acelasi lucru s-a intamplat si in lume in momentul despre care vorbeam. Pamantul s-a curatat prin apele strasnice ale potopului. A fost o curatare universala, o dezinfectare mondiala, efectuata insa nu de om. Tot ce a fost macinat de molima a fost distrus. Fata pamantului, imbibata cu spori otraviti, a fost spalata si curatata, apoi acoperita din nou cu mal roditor. Dar “plaga” nu a fost distrusa. Caci ea era pe Noe si pe familia lui si pe vietatile din corabia lui. “Plaga” a fost doar slabita.
Insa chiar si dupa potopul lui Noe numarul anilor vietii omenesti scade cu repeziciune. Cei de la 120 de ani devin raritate. Deja regele David vorbeste despre faptul ca anii omului sunt 70-80. Dar si dintre acestia majoritatea o alcatuieste, dupa spusele Prorocului, perioada de osteneala neroditoare, de boala si durere. Cea mai mare parte din viata omul sufera si se chinuieste.
Se spune ca omenirea progreseaza. Dupa mine, intreaga viata a omenirii trebuie vazuta ca o miscare pe doua curbe, care pornesc din acelasi punct si apoi se despart: una serpuieste in sus si se pierde in spatiu, cealalta coboara, in valuri mai mari sau mai mici.
Adam este punctul de pornire. Omenirea provenita din el s-a impartit in doua tabere: o parte care s-a avantat in sus, spre desavarsire, si a luat-o pe ascendenta, iar cealalta care nu s-a avantat nicaieri, ci a preferat sa caute satisfacerea larga si deplina a instinctelor de baza, insa, nereusind sa mentina acest punct mort, a alunecat tot mai mult, formand curba descendenta.
Omenirea se pomeni iar amenintata cu pieirea. De data asta insa una definitiva.
Lumea pierea, se darama. Omul, macinat de “plaga”, degenera. Si iata, atunci cand viata omeneasca saraci intr-atat, incat cei mai demni reprezentanti ai ei, dandu-si seama ca stau pe marginea haului si nimic nu-i mai poate salva, au inceput sa predice placerile efemere, pentru a nu vedea suferintele si durerea din jur, sau, din aceeasi pricina, sa-si puna capat zilelor, in acest moment s-au auzit voci care vorbeau despre o izbavire. O izbavire care va veni numaidecat si chiar in timpul apropiat. Cel mai deslusit vorbeau despre asta evreii. Prorocul Zaharia spunea ca i se va deschide casei lui David si locuitorilor Ierusalimului un izvor de spalare a pacatelor si a necuratiei (Ier. 13, 1). Prorocul Isaia vorbea atat de sigur despre acestea, incat le concepea ca pe un fapt implinit si predica despre Cineva care a luat asupra Sa neputintele noastre si a purtat durerile noastre.
Tot despre Acesta regele David a spus ca nu va vedea stricaciunea (Ps. 15, 10). Vorbind despre vremurile ce urmeaza, acelasi Isaia spune ca atunci nici un om nu va putea spune: “Sunt bolnav”, caci oamenilor ce vor trai iertate le vor fi pacatele (Is. 33, 24). Intr-un cuvant, se vorbea despre o intamplare fara precedent – “plaga” va fi rapusa, iar stricaciunea, principala ei arma, va fi anulata.
Si intr-adevar, s-a intamplat… Asteptarile neamurilor s-au implinit.
O taina mareata, infioratoare se petrecu intr-un punct al globului pamantesc – la Ierusalim -, in mijlocul unui popor care si pana atunci ii uimea pe toti cu istoria sa stranie. Ce anume s-a intamplat atunci va ramane mereu nedescoperit pana la capat, neinteles. Se spunea ca a aparut un mare Proroc, Care invata cu putere poporul si savarsea minuni. A fost omorat pentru blasfemie, dupa legea lui Moise. Insa s-a zvonit ca a inviat. Unii au crezut, altii s-au indoit. Insa si unii, si altii, dupa ce s-au cutremurat de mirarea lucrurilor intamplate, au inceput sa se linisteasca. O parte dintre ei se straduiau chiar sa uite cat mai degraba aceasta poveste trista si neinteleasa.
Brusc insa, un mic grup de oameni dintre ucenicii Prorocului omorat, aproape necunoscut pana atunci, s-a desprins de evrei si a inceput sa traiasca intr-o obste aparte, predicand ca Prorocul rastignit pe cruce nu a fost nimeni altul decat Insusi Fiul lui Dumnezeu, egal lui Dumnezeu, Dumnezeu insusi….
E atat de stranie dogmatica acestei invataturi, nu-i asa? Mi se pare ca vreun geniu absolut si-ar propune drept scop sa faca un sistem filosofic sau o invatatura tesuta doar din taine inexplicabile si din contradictii, nu ar putea depasi teologia crestin ortodoxa. La orice te-ai referi, incepand cu dogma trinitara si terminand cu candeluta din fata icoanei, toate contravin ratiunii, mintii sanatoase si nealterate.
Daca astazi crestinismul este considerat contratictoriu, in vechime oamenii il etichetau folosind termeni mult mai duri: ei il numeau “nebunie” , ceea ce inseamna ca atunci venea si mai mult in contradictie cu ratiunea. Dar, iata, in pofida acestei contradictii, crestinismul a fost primit de oameni, s-a raspandit aproape pe intreg pamantul si numara al douazecilea veac de existenta.
Oare acceptam in viata doar ceea ce este inteles de cugetul nostru? Cel mai adesea procedam exact invers: acceptam ceea ce e total neinteles. Columb a incercat ani la rand sa demonstreze europenilor existenta unui continent necunoscut si nu-l credea nimeni, insa cand a plecat intr-acolo si a adus dovezi, toti l-au crezut, caci nu aveau incotro. Spuneti-i unei babe de la sat ca aburii pot trage o trasura, ba chiar mai repede decat o face calul. Va va crede oare? Insa, odata trasa in sat calea ferata, baba cu pricina urca in vagon si cade totusi de acord asupra faptului ca aburul poate sa transporte oameni, desi nici acum nu va pricepe in ce mod o face. Oare multi cunosc constructia telefonului, si oare multi inteleg in ce consta electricitatea? Asta nu-i impiedica insa sa faca uz de telefon, de telegraf si sa recunoasca existenta curentului electric. In acest caz este prezent faptul real – acesta poate fi neinteles, poate fi cumva explicat, insa nicidecum negat.
Din acelas motiv, oamenii nu au putut nega crestinismul chiar de la inceputurile sale. Stranie, neinteleasa era predica acestor oameni, insa faptul era real de fata si oamenii primeau crestinismul. Si astfel, ceea ce e supus putreziciunii se va imbraca in nestricaciune – in nemurire (I Cor. 15, 53). Iata, in fond, miezul Evangheliei, adica al “vestii celei bune”. In linii mari aceasta este chintesenta predicii apostolilor.
Noi am trecut deja de la moarte la viata (cf. I In 3, 14) si, cu toate ca inca suspinam si noi in asteptarea rascumpararii trupurilor noastre (cf. Rom. 8, 23), cu toate ca omul nostru vechi nu inceteaza a putrezi, insa omul cel dinauntrul nostru se innoieste de la o zi la alta. Acesta era faptul pus in fata ascultatorilor predicii apostolilor. Oamenii ascultau, se uitau la apostoli si vedeau ca, intr-adevar, ei sunt un fel de oameni din care viata tasneste ca un izvor. Foarte energici, neobisnuit de darji cu duhul, cu o minte nemaipomenit de patrunzatoare, care vedea viitoru, cu niste corpuri neobisnuite, care nu simt durerea si care emana niste energii atat de puternice, incat bolnavii se vindecau doar atingandu-se de ei.
Deosebirea dintre propovaduitorii crestinismului si ceilalti oameni era atat de izbitoare, incat in Lystra, vazandu-i pe Pavel si pe Varnava, paganii au spus: “Acestia sunt zeii coborati la noi in chip de om”, iar sacerdotul lui Zeus s-a grabit sa le ofere jertfe. Si mult le-a trebuit apostolilor ca sa-i convinga pe localnici ca ei nu sunt zei, ci oameni obisnuiti…
Apropo, iata o intrebare: este oare Hristos cu adevarat Dumnezeu? Aceasta chestiune li se pare multora atat de dificila, incat, nefiind in stare sa o rezolve, inceteaza de a-I mai atribui omului istoric Iisus Hristos demnitatea de Dumnezeu si-L numesc doar Mare invatator, Om neobisnuit, iar despre apostoli zic ca acestia s-au inselat crezandu-si invatatorul Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat Acesta Insusi nu a vorbit niciodata despre Sine astfel.
Venind pe pamant, Hristos S-a numit pe Sine “Viata”, adica Dumnezeu. Puteau sa-L cinsteasca altfel ucenicii Sai?
Sa luam un exemplu. Ce este doctorul? Omul care vindeca. Daca la dumneavoastra va intra un om si va spune “Sunt doctor”, veti cadea de acord cu asta? Poate da, poate nu. Adica veti crede sau nu veti crede. Ei, dar daca dumneavoastra stati bolnav la pat, iar un necunoscut va viziteaza, aduce cu sine medicamente, incepe sa va lecuiasca si va lecuieste pana la urma, cred ca-l veti numi doctor, chiar daca el insusi nu se va recomanda astfel.
Cat timp Hristos traia cu ucenicii si savarsea minuni, ba chiar si lor le-a dat puterea sa le savarseasca, acestia nici nu se gandeau sa-L numeasca Dumnezeu. Doar Petru, intr-un avant de dragoste fata de Invatator, L-a numit Fiu al lui Dumnezeu, insa nu mult dupa asta s-a lepadat de marturia sa de frica iudeilor. Insa atunci cand au simtit in ei insisi ca viata a inceput sa izvorasca navalnic, cand au vazut ca in ei a aparut o putere noua, care ii renaste si face din ei oameni noi, cand au inteles ca tocmai asta era implinirea a ceea ce promitea sa le dea Invatatorul, atunci nu au ezitat sa-L numeasca “Viata”, adica Dumnezeu. Au crezut atunci in invierea Sa, in care nu crezusera nici atunci cand li S-a aratat dupa moartea, si au dat lumii de stire: Viata S-a aratat, si noi am vazut-o, o marturisim si propovaduim aceasta viata vesnica. Si nu mai puteau renunta la asta nici de teama iudeilor, nici de chinurile si torturile la care erau supusi de nenumaratii prigonitori.
Dupa primii propovaduitori ai crestinismului au mers o multime de oameni, toti acesti mucenici, marturisitori, ierarhi, sihastri, ale caror nume umplu sinaxarele noastre. Acestia erau oameni tari, puternici cu trupul si cu duhul, cu noi capacitati ale sufletului, despre care pana atunci oamenii nici nu aveau idee. Stiau, de exemplu taina graiului omenesc si puteau intelege sau vorbi limbi necunoscute, citeau gandurile altora, puteau comunica intre ei, intr-un mod neinteles noua, aflandu-se la mari departari unul de altul. Intr-un cuvant, acestia erau intr-adevar niste oameni noi “o noua faptura intru Hristos”. Insa cat de viabili erau ! Stiti ce inseamna viabilitate? Taiati-i unei soparle coada si aruncati-o intr-o parte. Invartindu-se putin, soparla isi va gasi coada, isi va lipi de ea trunchiul si aceasta va creste impreuna cu coada sub ochii dumneavoastra. Iar daca nu o va gasi, atunci va genera o codita noua. Iata, aceasta capacitate a organismului de a regenera tesuturile distruse se cheama viabilitate.
Omul contemporan a pierdut aproape cu desavarsire aceasta viabilitate. Organismul sau nu prezinta nimic altceva decat o vechitura putreda care se destrama la prima atingere. Numai cat efort si timp ii trebuie pentru a cicatriza o rana sau pentru a-si restabili tesuturile distruse de boala ! Recuperandu-si pierderile zilnice prin mancare si somn, omul oricum resimte un deficit permanent. Chiar daca-si recupereaza puterile, o face mereu in deficit, uneori cu unul abia insemnat, alteori cu unul substantial. Suma acestor deficite produce in cele din urma, falimentul total. Omul se transforma intr-o faptura neputincioasa, necajita, slaba, incapabila de a mai face ceva. In sens metaforic se transforma intr-o lamaie, intr-o scrumbie, intr-o carpa, intr-o buturuga culcata si, in sens direct, intr-un cadavru.
Cu totul altceva observam la primii crestini. Acestia erau mai viabili. Luati-i, spre exemplu, pe nevoitorii crestini, acesti sihastri ai pustiului Tebaidei si ai altor pustii. Ei nu numai ca nu se ingrijeau de restabilirea organismului, ci se parea ca fac exact inversul, ceva ce friza sinuciderea. “Istovindu-se” prin post, petrecandu-si timpul intr-o munca neincetata, hranindu-se cu cea mai saraca mancare, si aceea intr-o cantitate foarte limitata, locuind pe unde se nimerea – in pesteri, in gropi, in beciuri, imbracandu-se in zdrente, nu numai ca nu simteau o scadere a puterilor, ci, dimpotriva, simteau clar cum omul lor “dinauntru” se innoia de pe o zi la alta. Fiecare zi traita le dadea un surplus de puteri, si nu un deficit. Viata incepea sa izvorasca tot mai navalnic. Aveau intr-atat de multa putere, energie, viata, incat unii dintre ei, nemaistiind ce sa faca cu ele, isi atarnau pe trupul gol inele grele de fier, isi legau de picioare lanturi, se ingropau in pamant pana la gat, urcau pe stalpi si petreceau acolo cate 40 de zile. Drept rezultat aveau parte de o batranete indelungata si fara dureri. Toti nevoitorii atingeau varste inaintate, dupa care nu mureau, ci, mai degraba, adormeau.
Vorbeam despre faptul ca unii oameni incearca prin diverse metote sa-si spele, sa-si ascunda mirosul urat care-i caracterizeaza. Pai, iata, nevoitorii pustiei nu se straduiau nicidecum sa miroasa frumos. Aromele si saputul nu le suportau sub nici o forma. Multi dintre ei nu se spalau, nu se imbaiau, nu-si schimbau pe parcursul intregii vieti hainele, insa, oricat ar fi de straniu, nu miroseau deloc urat. Mai mult decat atat, spre sfarsit incepeau sa emane uneori o aroma fina, dar bine simtita de trandafir.
Iata deci ce-a facut si ce face crestinismul. El a invins radacina ascunsa a ceea ce numim noi “plaga”. si acum o distruge in oameni si in lume. Cu venirea lui pe pamant, s-a produs in viata omenirii o cotitura radicala. De la ultimul punct al curbei descendente, omenirea s-a intors si a pornit-o pe ascendenta. Departe, intr-o inaltime fara de sfarsit, se indreapta acest urcus, al carui capat strapunge cerul.
Articolul de fata este centrat pe un fragment din cartea Arhiereul de Ieromonah Tihon.
