Într-un pustiu la margine de viață, un om mergea încet șoptind ceva cu buzele crăpate de arșiță, setoase de un strop de apă pe care o vedea numai în vis. Rai… Eden… Paradis…
Mergând spre Înviere trebuie să treci peste o punte, nu una obișnuită, de lemn pe care s-o simți cu tălpile arzânde de mulțimea spinilor ce se prind de pielea catifelată, neobișnuită cu drumul lung ca păcatele ce sunt atrase mai ușor de un suflet ce se zbate sălbatic în colivia necunoașterii adevărului sau o punte de fier pe care s-o simți rece ca lama unui cuțit înfipt de o mână anonimă ce-ți amintește cu fiecare pas făcut, cu fiecare doză de durere provocată că nu ești decât un rob și acela unul din mulțime. Mergând spre Înviere, trebuie să treci prin lacrimi, chiar dacă sarea lor va irita multiplele răni lăsate de prietenii ce te-au biciuit cu cuvântul, de mulțimea care arunca cu pietre în tine de fiecare dată când cădeai și nu-ți era permis un asemenea lux. Cicatricile se vor deschide și sângele va curge din nou, sângele sufletului nostru care trecând prin filtrul credinței supreme va deveni limpede și se va revărsa într-un torent năvalnic de lacrimi curate. Și atunci, mergând spre Înviere cu fața senină, cu ochii trupului smeriți, lăsați în jos și cu cei ai spiritului căutând în înaltul celest pe Marele Necunoscut, atunci se vor deschide porțile cu lacătul ruginit de așteptare, porțile raiului prin care vor intra doar cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniți, vor intra pentru a afla împărăția cerurilor. Mângâierea, moștenirea pământului, dreptatea, mila, vor intra pentru a fi înfiați de Dumnezeu. Doar cei care se vor închide benevol în temniță și vor arunca cheia spre a accepta asceza în numele Marelui Împărat ce a plămădit din punctul omnipotent un univers desăvârșit vor accede și vor cunoaște fericirea supremă. Ceilalți din mulțime ce vor sta la coadă să intre pe poartă nu vor putea decât să privească cu invidie printre gratii, pentru că prea neîncăpătoare este trecerea pentru a lua cu sine și mândria, și lenea, și patima, și tot aurul pe care l-au adunat.
Văd… Doamne… văd…
Mergând spre Înviere pașii mei voi îndrepta spre tine Doamne, care-mi ești veșnica alinare a unui cuget zbuciumat, mir ce tămăduiește durerea, lumină ce mă face să cred că nu sunt un orb care rătăcește în întunericul necunoașterii. E inexpicabil cum poți iubi pe Cineva pe care nu l-ai văzut, dar pe care l-ai simțit de nenumărate ori prin prezența sa angelică, pe Cineva care nu ți-a vorbit și nu ți-a spus că te iubește, la rândul său, dar ți-a insuflat acest gând prin reverie când dormeai, pe Cineva care e departe de tine, dar care e mereu aproape, la o distanță de mai puțin decât un fir de praf dintre tine și el, pe Cineva care-i iubește pe toți, deși tu nu-l iubești la infinit decât pe El, pe cineva care ți-a dat o cruce și tu o porți în spinare pentru a putea trece peste prăpastia ce va răsări în cale, pe Cineva care-i cheamă pe oamenii cei mai apropiați sufletului tău și te face să plângi, pentru a-ți arăta cât de mult spațiu ocupau ei în inima ta acum pustie, pe Cineva căruia îi vorbești în limba credinței și doar prin rugăciuni la care nu primești răspuns verbal, ci unul spiritual, pe cineva căruia nu-i vei aparține cu trupul, dar căruia i-ai dăruit un suflet feciorelnic.
Nimicnicia mea îmi va fi mormântul… Lumina Ta mă va învia…
Suntem atât de imperfecți pe lângă absolutul dumnezeiesc, suntem atât de neputincioși și păcătoși încât nu ne va ajunge o dăinuire pentru a răscumpăra păcatul săvârșit de Eva și Adam într-un minut de slăbiciune, când dorința cunoașterii paradisiace s-a dovedit a fi mai putenică decât cuvântul lui Dumnezeu–Părinte. Cineva spunea că, odată cu trecerea timpului de la căderea edenică, am rămas tot așa cum am fost la origine: bărbații cu o coastă în minus și femeile cu un păcat în plus. Nu va fi suficientă nici o clepsidră ori de câte ori ar fi întoarsă pentru a ne ridica din nou acolo de unde am căzut. Și nici turnul babilonic, și nici avioanele, nici navele cosmice nu ne fac mai aproape de Dumnezeu, fiecare din ele ne depărtează tot mai mult, de parcă Paradisul ar acționa după legea liniei de orizont: cu cât mai mult ne apropiem, cu atât se depărtează segmentul de legătură dintre cer și pământ.
Roagă-te pentru un suflet rătăcit… arată-mi slăbiciunea… e prea amar paharul… prea plin… prea dulce viața…
Numai un singur Om a putut să ajungă spre Înviere și acela acum stă la dreapta Tatălui. Numai unul a fost capabil să se supună sorții deși avea puterea de a distruge pământul, numai unul a băut paharul destinat până la ultima picătură.
M-am dezbrăcat de trup ca de o haină zdrențuroasă… sunt gol…
Astăzi, mergând spre Înviere, uităm instinctele sălbatice, chemările carnale ale trupului, obișnuința de a fi egoist, rău, absurd, clevetitor, nemulțumit, leneș, păcătos… Cu fiecare zi de post în care renunțăm la dorințele noastre și acceptăm pita seacă cu apă, devenim mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de raiul pe care l-am pierdut cândva, demult.
– Încotro mergi, creștine?
– Merg spre porțile raiului!
– Și de cât timp ești pe drumuri?
– Sunt deja la… ÎNCEPUT DE CALE!
Marina BOTNARIUC
