Învaţă să fii împreună cu ei în rugăciune. De exemplu, dacă sunt la şcoală, între colegi, şi ei nu-mi dau atenţie, mă simt exclusă Şi de aici mă închid, devin suspicioasă şi sufăr foarte mult.
Dar dacă eu port această cruce şi seara mă aşez la icoană şi zic aşa: doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte- pe Vasile, miluieşte-o pe Mioara, miluieşte-l pe Petru”. Te rogi pentru toţi. „Eu îi iubesc, aş vrea să fiu cu ei, dar ei din motive de Tine bine ştiute nu vor să fie cu mine, dar iată, eu sunt cu ei”. Şi Dumnezeu va ridica această cruce. Încet-încet aceştia devin „dependenţi” de rugăciunea ta.
Dar noi ce facem? Când suntem răniţi, răspundem la rană printr-un păcat. Ca să ne apărăm facem un păcat, ca să ne uşurăm. M-a supărat cineva şi i-am zis-o, m-am uşurat. Nu m-am uşurat deloc, avem doar iluzia uşurării, ci m-am încărcat cu un demon. Uşurarea este să accepţi crucea şi să fii împreună cu cel care-ţi întoarce spatele.
Dar a fi împreună cu celălalt nu înseamnă să i te bagi în suflet şi în trup, ci de a fi împreună cu el în Hristos, şi atunci Dumnezeu rânduieşte toate. Într-o săptămână îl schimbă; dar să n-o faci ca să-L ispiteşti (încerci) pe Dumnezeu, ci ca să fii împreună cu cei care nu te vor. Tu să-i vrei în Hristos.
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009
