Unul din cele mai cunoscute sfaturi ale Sfinţilor Părinţi din deşert este „Stai în chilia ta şi aceasta te va învăţa pe tine toate”. Acest cuvânt preamăreşte virtutea stabilităţii. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolvă niciodată problema – doar amână inevitabilul. Undeva, cândva, trebuie să ne confruntăm cu lupta noastră interioară şi să biruim cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bineînţeles, nu toţi sunt pe deplin biruitori în aceste lupte din viaţă. Însă, deoarece vindecarea noastră este completă dincolo de viaţa aceasta, ea este lăsată în voia misterului harului.
Nu este nimic laic în ceea ce priveşte deşertul, arena luptelor noastre spirituale. Monahii de atunci care zburau spre deşert pentru a se ruga nu se gândeau că fac asta pentru a evita problemele şi a căuta singurătatea. Sfântul Atanasie a scris în secolul IV „Viaţa Sfântului Antonie”, unul dintre primii mari părinţi eremiţi. Acea carte a devenit „best-seller”, chiar înainte de a apărea presa şi editurile. A fost citită de mulţi oameni şi a îndemnat sute de mii de femei şi bărbaţi să intre în viaţa monahală. Creştinii moderni sunt copleşiţi atunci când aud de numărul mare de călugări existenţi în secolul V. Este greu de crezut că în deşert puteau trăi atât de mulţi.
Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie nu era deloc o carte romanţioasă. Viaţa de rugăciune a Sf. Antonie a fost în acelaşi timp o viaţă de luptă contra demonilor. Ei l-au chinuit şi l-au bătut. Astfel, această scriere ar fi trebuit să fi determinat generaţii întregi să nu se apropie de deşert.
În cap. 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel scria:
11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
Observaţia Sfântului Pavel conform căreia lupta se duce contra inamicului spiritual al răutăţii care se află în văzduh (literal, „ceruri”) în mod clar nu a desconsiderat cetele de eremiţi care au invadat deşerturile din Africa şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din Galia şi Insulele Britanice. Un motiv ar fi acela că „ceruri” nu se referă la un univers cu două (sau mai multe) dimensiuni ci este o descriere a naturii acestei lupte. Aceste „locuri cereşti” sunt cât vrei teritoriul inimii umane. Sfântul Macarie, un locuitor al deşertului scria:
Inima însăşi este un mic vas, totuşi în ea se găsesc dragoni şi de asemenea lei. Există bestii veninoase şi toate lucrurile răutăţii. Însă acolo se află de asemenea Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi toate comorile harului – toate se afla acolo înăuntru, în inimă.
Locurile cereşti nu se caută contemplând o a doua dimensiune a universului, ci se găsesc în hotarele teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta era marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi în linişte, prin intermediul rugăciunii şi al postului, omul poate intra în adâncul inimii sale şi acolo să ducă războiul care ne este dat tuturor să-l ducem. Puţini au devenit mari sfinţi. Alţii însă doar au înnebunit. Creştinătatea ortodoxă a primit un fel de ghid (manual) asupra războiului din acea parte a inimii în scrieri precum „Vieţile Sfinţilor Părinţi”, „Filocalia”, „Jugul urcuşului duhovnicesc” şi alte opere similare. Ele au rămas baza vieţii spirituale de atunci şi până în zilele noastre.
Lupta din deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte faptul că neplăcerile din aceste relaţii nu au cauza în ceilalţi oameni, ci în propria mea inimă. Iisus Hristos nu a suferit neplăceri în relaţiile Lui cu umanitatea. El era împăcat cu toţi. Noi nu putem face mai mult decât a fi precum Hristos, care El însuşi a început lupta în deşert, biruind pe vrăjmaşul acolo.
Gândirea ortodoxă de după aceea a lărgit semnificaţia termenului de „deşert” şi a recunoscut faptul că ea include orice teritoriu. Nu există loc unde mergem pentru care lupta să fie definită altfel. Fie în oraş, fie în fabrică, fie la şcoală sau la birou, câmpul de luptă al războiului nostru spiritual rămâne inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa a recunoaşte aceasta şi a ne concentra atenţia acolo unde trebuie.
În mod evident, majoritatea dintre noi nu părăsim relaţia cu ceialţi oameni în drumul nostru spre mântuire. Însă ar trebui să tragem concluzii corecte de la oamenii care au intrat prima oară în deşert şi care ne-au lăsat mărturia luptei lor. Nu muncim într-un loc secularizat, sub ochiul vigilent al perfecţiunii unei dimensiuni de ordinul doi a lumii. Muncim pe pământul pe care se duce bătălia între îngeresc şi demonic: inima fiecăruia dintre noi. Iar dacă inimile noastre se află acolo unde este această arenă, atunci ar trebui să recunoaştem faptul că în această arenă vom găsi marele „nor al mărturisitorilor” (Evrei 12:1).
Marea pleiadă de sfinţi care, aşa cum spune Sf. Pavel în Epistola către Evrei, şi-au încheiat cu bine lupta lor şi ne înconjoară asemenea unor spectatori din arenă. Nu trebuie crezut că se află undeva departe de noi, într-o altă dimensiune, privindu-ne de acolo. Astfel, e normal ca aceia care duc cel mai bine acest război spiritual să aibă mulţi prieteni printre sfinţi, pe care învaţă să-i cheme în ajutor. Pentru că deşi ar părea că aceasta este lupta „mea”, totuşi ea este lupta tuturor celor care l-au numit pe Iisus Hristos: Dumnezeu. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturisitori care se uită curioşi la noi şi în mod pasiv. Ei ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar, de va fi cazul, să lupte alături de noi. În acest mod se duce războiul duhovnicesc al inimii.
A-ţi petrece timpul cu cineva care a învăţat bine lupta din inimă, înseamnă să stai la poarta Raiului. Am avut puţine ocazii să întâlnesc astfel de luptători. Pacea lor, lipsa completă a auto aprecierii, sunt semnele care îţi arată că ai intrat într-o nouă lume. Astfel de mărturisitori în viaţă sunt cea mai sonoră propovăduire a Evangheliei cunoscută pe pământ. Deoarece în inimile lor, voia Domnului se face pe pământ aşa cum ea se face în ceruri. Ei sunt lăcaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vie a lui Dumnezeu. Inimile lor ne arată locul unde trebuie să ne angajăm în luptă şi noi şi ne amintesc că alături de Dumnezeu totul este cu putinţă.
