Fiecare zi trăită de noi este darul suprem pe care îl primim de Sus. Idiferent de faptul dacă suntem mai buni sau mai răi, beneficiem de acest dar preţios. Depinde deja de noi, la cine ajunge cadoul: la suflet sau la trup. Chiar inconştient, toate acţiunile noastre, obligatoriu, îşi lasă amprenta asupra sufletului, recunoaştem aceasta în viaţa de zi cu zi sau nu. Deseori ne trăim viaţa în chefuri şi veselii, dar sufletul nostru este în aşteptarea unei adevărate sărbători şi pentru el. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este un eveniment foarte important şi necesar lumii creştine.
Însă până a ajunge la această luminată sărbătoare este nevoie să traversăm o perioadă deosebită în viaţa noastră. Postul Mare este calea care ne conduce către Înviere. Calea oricărui om este diferită înainte de a vedea lumina divină a acestei sărbători. Paştele este un moment pe care încerc să-l descopăr ani la rând şi conştientizarea lui vine treptat. An de an el capătă semnificaţii tot mai deosebite.
Ca şi înainte de oricare sărbătoare, este nevoie să ne pregătim. Mergând spre Înviere, avem mai multe sarcini de îndeplinit. Este timpul când măturăm din lăuntrul nostru tot praful adunat: răul, ura, ranchiuna, minciuna. Fiecare colţişor trebuie bătut ca şi covoarele din casă, să se curăţe cu adevărat. Se bat ungherele cele ascunse cu sârguinţă, cu nevoinţă în faţa lui Dumnezeu, cu post, cu rugăciune. Apoi trebuie să ne debarasăm de toate vechiturile care s-au adunat, să aruncăm afară toate păcatele care ne învechesc sufletul şi atunci creştinul merge la Taina sfintei Mărturisiri. La fel cum odată cu sosirea primăverii gospodarii curăţă viile, livezile, noi trebuie să tăiem crengile care s-au uscat în noi, care nu mai dau rod, pentru ca tinere lăstare să crească. Mă gândesc că înainte de a fi martorii Învierii e bine să semănăm seminţele dragostei, bunătăţii, milosteniei, răbdării în suflete, ca apoi în lumina soarelui primăvăratic ele să înflorească şi să facă lumea mai frumoasă, mai gingaşă.
Chiar din prima zi a Postului creştinul trebuie să se oprească din calea sa lumească. E timpul să ne gândim şi la suflet. Urmează o perioadă nu uşoară, dar pe care trebuie să o traversăm ca să trăim adevărata bucurie. Cele 7 săptămâni sunt asociate pentru mine cu escaladarea unui munte. Drumul pe care îl alegem să-l ridicăm este plin de încercări şi ispite. Dar lumina spre care tindem şi posibilitatea de a fi mai aproape de ceruri ne întăresc şi ne îndeamnă mereu să urcăm înălţimea. În cale ne apar şi vânturi, şi viscole, şi păsări răpitoare, dar cu sârguinţă şi cu rugăciune toate pot fi depăşite. Fiecare om îşi urmează propria cărăruşă. Uneori se poticneşte, alteori găseşte câte o piatră de care se sprijină. Important e să nu te dai bătut din prima încercare. Mare fericire şi lumină nemaivăzută găsesc cei care ajung până în vârf. Aici putem trage aer sfânt în piept şi după mai multe greutăţi înţelegi ce înseamnă libertatea. Dacă odată cu Naşterea Domnului cerurile au coborât pe pământ, atunci prin jerfa lui Hristos, prin sfintele Sale patimi şi neînchipuita Înviere, omului i s-a dat posibilitatea să-şi înalţe privirea şi să încerce drumul urcării către ceruri.
Frumuseţea acestei sărbători Dumnezeieşti coincide cu reînvierea naturii, de aceea este şi un moment de renaştere spirituală a noastră. Fiind vrednici sau nu prea în faţa lui Dumnezeu, cu sfinţenia Trupului şi a Sângelui lui Hristos jertfit pentru iertarea păcatelor noastre ne schimbăm cu toţii un pic. În preajma Învierii oamenii devin mai deschişi, mai luminaţi, mai blajini. Este imposibil ca focul care an de an coboară pe pământ să nu ne încălzească fiinţele, să nu ne spele de greşeli.
De aceea este nevoie să fim cu luare de seamă, să stăm de veghe ca nu cumva această sărbătoare să ne găsească cu porţile închise, cu casele nepregătite şi sufletele murdare. Pentru ca în ziua Învierii să ne putem îmbrăca în straie de sărbătoare şi să salte sufletul nostru de bucurie odată cu minunea: ,,Hristos a înviat!”
Ecaterina Cebanu,
Clasa XII, s. Mihailovca, r. Cimişlia
