Singur cu el însuşi, singur pentru el însuşi, contele se lupta cu sine…Se afla pur şi simplu în pericol de moarte. Iată soarta omului cu adevărat vrednic de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însuşi…Tot urmărind acţiunile bogate-n putere şi-n hotărâre ale insului împotriva lui însuşi, am izbutit să înţeleg că mereu cunoaşterea de sine presupune un fel de război împotriva sinelui şi-un soi de rămăşag pus pe partea sublimă a eului.
Alain – comentariu la un text de Stendhal
Fidelitate, înşelătorie, încăpăţânare
Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor. (…)
Fidelitatea se opune înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei, minciunii, versalităţii, verbozităţii, trădării. De unde şi dispreţul total faţă de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin (…).
Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpăţânarea în teorii şi idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creaţiile spiritului omenesc, ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea observaţiilor, experienţelor, logicii şi gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a şovăi ori a se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu faptele.
În ştiinţă, aşadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.
Forma supremă a fidelităţii: cea faţă de tine însuţi
Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. (…) Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers.
A nu te huli pe tine însuţi, a te controla cu străşnicie, a nu batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie şi cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş, roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a destinului omului pe pământ şi al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelităţii, singura de altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor istorice.
Tinereţea şi frecuşul cotidian al vieţii
Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare şi curăţiei sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul frecuş cotidian al vieţii. Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E perioada numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepţiunea sa cea mai largă şi mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.
(…) Nu de pe poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdrumicat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri asupra valorii fidelităţii, antidot al propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi şterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu uşureze ivirea unui hău între anii tinereţii şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ţii cu încrâncenare departe: şantajul, trădarea, delaţiunea, escrocheria, pâra, siluirea).
Nicolae Steinhardt, în Monologul polifonic
