Omul neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, a renunţat la libertate. A renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, într-un fel în care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei.
Dacă nu avea libertate să renunţe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să şi-o afirme stăpânind asupra naturii. Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Dar în ea a fost implicată şi putinţa căderii, putinţa de a-şi afirma libertatea renunţând în acelaşi timp la ea într-o anumită măsură şi de a aproba continuu, prin libertatea sa, renunţarea la libertate.
Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu – cum zice Sfântul Vasile – omul trebuie să-l poată şi refuza.Dumnezeu Se face neatotputernic în faţa libertăţii umane, pe care nu o poate încălca, pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu.
Desigur omul a fost crea numai prin voinţa lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două, pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două pentru a face chipul asemănare.
Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare, că nu vrea să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect. Voinţa divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseşi ale voinţei umane pentru a o aduce la o liberă constimţire. Aceasta este providenţa divină.
Persoana umană e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii a Sa, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil.
Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea.
(Pr. Dumitru Stăniloaie – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I)
